Îndurarea mută a dragonului

„Sunt divinitatea de care se tem, și totuși m-ai tratat ca pe un animal de companie fragil”, tună el, cu un rânjet întunecat jucându-i pe buze. Ochii săi aprinși, de rubin — aceiași ochi din sculptura templului — urmăreau fiecare curbă a trupului meu tremurând. Șarpele negru, mic și rănit, pe care îl salvasem în pădure dispăruse, fiind înlocuit de un bărbat impunător care radia o putere străveche și terifiantă. Inima a început să-mi bată cu putere când el făcu un pas mai aproape, globurile sale roșu-aurii sorbindu-mi frica fără nicio nerușinare. „Mi-ai oferit fructele tale sălbatice, Aurelia. Acum, voi lua ceea ce este al meu.” Ardeam de furie. Uram porunca arogantă din vocea lui. Îl urăsc. Aurelia nu și-ar fi imaginat nici în cele mai nebunești visuri că salvarea unui șarpe sângerând o va lega de Aetheris, nemilosul Zeu Dragon al tărâmului. Disprețuită pentru părul ei de culoarea nopții și ochii gri, ea nu-și dorea decât să supraviețuiască și să-și hrănească frățiorul. Aetheris jurase să nu lase niciodată un muritor să-i atingă inima divină. Oamenii erau cruzi și lacomi, iar el se mulțumea să-i privească pierind. Dar soarta avea alte planuri. Se deghizase pentru a-i testa pe sătenii ticăloși, doar pentru a fi salvat tocmai de fata pe care aceștia o asupreau cel mai mult. Ei credeau că este un bastard blestemat, dar pentru el, ea era mântuirea lui supremă.