Perspectiva Valeriei

Ușile duble și grele se deschid brusc, spulberând suspansul tăcut. Alfa-ul Valkin cu părul negru intră cu pași mari. Cizmele lui buhnesc pe podeaua din lemn închis la culoare. Mărșăluiește direct spre mine, cu o privire furibundă care practic șiroiește de venin.

Nu pierde timpul cu politețuri. Privirea lui ascuțită îmi mătură hainele în culori pământii.

"Cine ți-a dat haine?" cere el să știe. Vocea lui este un lătrat aspru care răsună din pereți.

Panica îmi izbucnește în piept, dar o reprim. Mă gândesc la bătrânica blândă care sorta frunze uscate, la siguranța fragilă a magazinului ei. Și-a riscat poziția pentru a-mi oferi o fărâmă de demnitate. Nu voi lăsa ca furia lui să o atingă. Îmi îndrept umerii, îi susțin privirea veninoasă direct în ochi și adun fiecare strop de sfidare pe care îl pot găsi.

"Le-am furat", răspund, ținând bărbia sus.

Fălcile i se încleștează. Expresia i se transformă într-o furie întunecată, ce stă să erupă. Înainte să poată dezlănțui orice pedeapsă brutală o fi calculând, ușile grele se deschid din nou.

Ceilalți doi Alfa intră agale în încăpere. Se lovesc umăr la umăr, râzând între ei și împărtășind replici tăcute, de parcă existența mea nu ar fi nimic mai mult decât o glumă privată.

Cel cu păr blond-închis prinde finalul confesiunii mele sfidătoare. Își plimbă ochii pătrunzători de sus până jos peste hainele mele de împrumut. Un rânjet crud îi strâmbă trăsăturile atrăgătoare, greu de un dispreț care picură din el.

"Ești, într-adevăr, copilul tatălui tău", mă batjocorește el.

Furia fierbinte pulsează cu forță, trecând de frica ce îmi crește în sânge. Refuz să-i las să rescrie moștenirea familiei mele cu calomnii ieftine.

"Tatăl meu o fi el multe, dar nu este un hoț", îi întorc vorba. Nu-i voi lăsa să-l picteze în tușe ieftine și murdare.

Bărbatul cu părul negru face un pas amenințător înainte. Aerul din jurul lui trosnește de o dominație Alfa periculoasă. Fața i se întunecă prevestitor de rău.

"Asta să fie ultima oară când ne răspunzi obraznic", mă avertizează. Vocea îi coboară la o octavă înfiorător de joasă și periculoasă, care îmi vibrează în piept.

Îmi mușc interiorul obrazului, înghițindu-mi restul replicilor tăioase.

Cei trei trec pe lângă mine, făcându-se comozi pe canapeaua plușată din salon. Se lăfăie pe blănurile grele, pozând ca niște regi aroganți care țin curte.

Cel cu păr blond-închis își odihnește brațul pe spătarul canapelei. "Cred că femeia asta are nevoie de o disciplină strictă. Toată acea presupusă destrăbălare din trecutul tău ți-a dat prea mult tupeu. Noi nu suntem ca vagabonzii de rând pentru care îți desfaci picioarele, Valeria."

Stomacul mi se întoarce la insulta lui grosolană. Înainte ca mintea mea să poată măcar formula un răspuns, Alfa-ul cu păr argintiu ia cuvântul. Vocea lui poartă greutatea de necontestat a unei sentințe finale.

"De acum înainte, vei dormi aici, pe canapea."

O groază pură mă inundă. Perspectiva terifiantă de a fi captivă fizic în această cameră uriașă cu trei bărbați dominanți și ostili, în fiecare noapte, îmi taie respirația. Mă așteptam la o temniță umedă sau la o cușcă rece din fier. Nu mă așteptam să fiu ținută ca piesă de expoziție în spațiul lor comun de locuit.

Disperată, forțez cuvintele să treacă de nodul sufocant care mă strânge de gât. Renunț la garda ostilă, rugându-mă să posede o singură fărâmă de milă.

"De ce m-ați vrea aici, în această cameră, cu voi?" implor, vocea frângându-mi-se ușor împotriva voinței mele. "Mi-ați luat totul. Mi-ați revendicat teritoriul. Lăsați-mă doar să plec în pace. Nu mă voi întoarce în Meridia. Promit."

Pare o rugăminte logică și corectă. Eliberarea mea în sălbăticie rezolvă problema pentru toată lumea.

Bărbatul blond-închis clatină încet din cap. Se ridică de pe canapea, cu mișcări deliberate și prădătoare. Traversează podeaua, pășind intim în spațiul meu personal, până când pot simți căldura radiantă a respirației sale atingându-mi pielea.

"Mă tem că nu putem face asta, chiar dacă am vrea", murmură el. Există o certitudine crudă, neclintită în tonul său.

Se apleacă și mai aproape. "Ești a noastră, Valeria. Chiar dacă te-ai pângărit, ai trăit nesăbuit... Soarta tot în mâinile noastre te-a lăsat."

Cuvintele lui n-au niciun sens. Inima îmi bate un ritm frenetic, zdrobitor, de coaste.

Vocea îi coboară într-o șoaptă periculoasă și amară, care răsună în colțurile tăcute ale camerei.

"Tu ești perechea noastră predestinată, Valeria."

Revelația masivă mă lovește în piept ca o lovitură fizică. Aerul îmi dispare din plămâni. Genunchii îmi tremură. Pereche predestinată. Sortită celor trei Alfa care tocmai mi-au cucerit casa și mă privesc de parcă aș fi noroiul prins sub cizmele lor.

Blondul privește cum șocul îmi fărâmă stăpânirea de sine. O furie tăcută, clocotitoare, îi arde în ochi în timp ce explică realitatea brutală.

"Nu te putem pur și simplu respinge", scuipă el, amărăciunea lui umplând spațiul îngust dintre noi. "Ruperea unei asemenea legături ne-ar slăbi sever puterea de Alfa. Ne-ar distruge magia, forța. Suntem legați de tine."

Lacrimi fierbinți îmi alunecă pe față. Adevărul înfiorător și inevitabil se așază greu pe umerii mei, apăsându-mă spre podea.

Alfa Valkin nu-și resping niciodată perechile, pentru a-și păstra forța. Ar prefera să țină închisă pentru totdeauna o pereche pe care o disprețuiesc, decât să cedeze un singur strop din puterea lor. Legea străveche îi leagă, dar pe mine mă întemnițează.

Eu sunt perechea lor predestinată. Eu sunt slăbiciunea lor.

Ceea ce înseamnă că nu mă vor lăsa niciodată, niciodată să plec.

Soarta mea este pecetluită, închizându-mă într-un coșmar din care nu mă pot trezi.