Inima îmi bate într-un ritm frenetic, asurzitor, în coaste. Alerg orbește prin pasajele de piatră înghețată. Vocea plină de lacrimi a mamei mele încă răsună pe holuri, o fantomă obsedantă care îmi urmărește pașii grăbiți. Refuz să privesc înapoi. Îmi forțez picioarele și mai tare, cu cizmele plesnind pe podelele lustruite.

Aerul stătut din interiorul fortăreței poartă un miros ascuțit, distinct. Pin antic. Focuri arzând în vetre. Și sub toate acestea, ceva metalic, care îmi trimite un fior primar de avertisment pe șira spinării. Sânge. Miroase a sânge vechi, uscat, amestecat cu piatră rece.

Disperarea absolută îmi alimentează mușchii care ard. Trec în goană pe lângă ziduri masive de piatră, căptușite cu picturi de luptă de rău augur. Pânze îmbibate în purpuriu mi se estompează în vederea periferică. Oameni murind înfipți în sulițe. Bestii monstruoase sfâșiind carne. Sunt flancate de portretele severe, critice, ale unor strămoși aristocratici morți de mult. Ochii lor pictați par să mă urmărească, bătându-și joc de încercarea mea futilă de a evada din domeniul lor.

"Nivelul de jos," murmur pe sub respirația tăiată. Îmi dau la o parte frica orbitoare, forțându-mi mintea să se concentreze pe supraviețuire. "Parter. Ușa din față."

Trebuie doar să găsesc ieșirea. Trebuie să scap din locul ăsta sinistru, sufocant, și să găsesc un sat din împrejurimi. Trebuie să chem poliția, guvernul, pe oricine cu o armă și o insignă. Chiar dacă voi suna a nebună vorbind despre vampiri, cineva trebuie să asculte.

Cum a putut mama să ne facă asta de bunăvoie? S-a legat singură de un monstru la propriu. Făt-Frumosul ei francez e un coșmar sugător de sânge, iar ea e prinsă fără scăpare de farmecul lui. Și-a cedat umanitatea, libertatea și viitorul meu, totul pentru un bărbat care se hrănește cu oameni. Știu că nu o pot salva singură. Nu cât sunt prinsă în fortăreața asta. Trebuie să ies eu mai întâi. Trebuie să mă întorc cu o armată.

Iau un alt colț, cu cizmele alunecând pe piatra veche. Mă prind de peretele aspru, textura lui aspră mușcându-mi palmele. Scara pură a acestui loc este înnebunitoare. Coridoarele se ramifică în întuneric, ducând spre aripi uitate și camere ascunse. Ferestrele cu vitralii sparg monotonia pietrei, permițând unor raze de lumină stelară strălucitoare să străpungă bezna. Lumina lunii aruncă nuanțe multicolore pe podea, pictându-mi calea în umbre de alb-fantomă și mov de vânătaie.

Mă împing de perete și continui să alerg.

Sprintez de-a lungul a ceea ce se simte a fi niște săli labirintice, nesfârșite. Fiecare viraj arată la fel. Tavane înalte, boltite. Piatră rece sub tălpi. Umbrele se întind și se deformează în jurul meu. Respirația mi se transformă în gâfâituri rupte. Aerul rece îmi arde plămânii. Coapsele mă dor la fiecare pas larg, dar adrenalina refuză să mă lase să mă opresc.

Părul de pe ceafă mi se ridică în cap.

Nu sunt singură.

Simt o prezență sinistră care mă urmărește. O umbră întunecată, nefirească, țâșnește de-a lungul pereților antici. Se strecoară peste tavanele boltite, mișcându-se cu o grație fluidă care sfidează gravitația. Rămâne întotdeauna abia în afara vederii mele directe. Un val proaspăt, grețos, de teroare, se prăbușește prin sistemul meu nervos. De fiecare dată când îmi rotesc brusc capul, întunericul se strecoară departe, o fantomă jucând un joc bolnav de-a șoarecele și pisica.

Mintea îmi aleargă cu explicații imposibile. Este un animal? O iluzie a luminii pâlpâitoare? Dar aura grea, sufocantă, care îmi apasă pe umeri, îmi spune altceva. Mă vânează. Vrea ca eu să fug. Vrea să simt frica.

O scară de piatră îngustă, șerpuitoare, apare în față. Mă arunc pe treptele abrupte. Picioarele tremurânde aproape că îmi cedează. Mâinile îmi alunecă în jos pe pereții de piatră înghețată ca să-mi mențin echilibrul. *Te rog, fă să fie un foaier măreț. Te rog, fă să fie o ușă de ieșire spre curtea înzăpezită.*

În schimb, scările abrupte cedează brusc locul unui alt coridor, perfect nivelat. Stomacul mi se strânge. Sala aceasta este slab luminată de aceleași torțe cu flăcări albastre, stranii și tulburătoare. Lumina albastră pâlpâitoare aruncă umbre lungi, distorsionate, care dansează pe podea.

Continui să alerg. Pașii mei plesnesc de piatra rece, cu ecou din pereții înalți. Aerul de aici jos pare chiar mai greu, mai vechi.

Iau un viraj strâns și dau de o fundătură.

Mâinile mi se trântesc de piatra solidă. Panica îmi zgârie gâtul. Mă rotesc pe călcâie, căutând o ușă, o fereastră, o manetă ascunsă, orice. Nu e nicio cale de ieșire. Pereții sunt blocuri perfecte, îmbinate cu mortar. Dar e un ultim tablou masiv, în ulei, care domină spațiul. Îmi forțează ochii în sus, prinzându-mi privirea într-o capcană bizară.

Pânza înfățișează o pădure întunecată, luminată de lună. În centru stă o femeie care plânge. Ea posedă un păr auriu, ciudat, cu reflexii argintii, care pare să prindă lumina pâlpâitoare, reală, a torțelor. Poartă o rochie medievală vaporoasă, roșu-sângeriu. Materialul purpuriu pare ud, aproape real, ca și cum artistul ar fi pictat-o folosind sânge adevărat.

În ciuda terorii care îmi curge prin vene, sunt pentru un moment vrăjită de arta sa obsedantă. Scena tragică mă atrage. Femeia care plânge își ascunde fața, dar tristețea ei radiază din pânză. Este o capcană fascinantă, hipnotică, din ulei și pânză. Uit de urmărire. Uit de plămânii care mă ard.

Întind un deget tremurător spre scena stranie. Vreau să conturez părul argintiu. Vreau să simt textura rochiei roșii.

Un foșnet moale, grețos, sparge tăcerea.

Gheața îmi inundă venele. Realizez că umbra întunecată, care fusese neobosită în urmărirea sa, tocmai ce-a dat colțul. Îmi blochează singura ieșire. Coridorul este îngust. Nu este spațiu de manevră.

Mă cert în sinea mea pentru că m-am oprit să mă zgâiesc la artă ca o idioată. Îmi rup privirea de la pânză. Mușchii mi se încordează. Mă pregătesc să fac o cursă nebună pe lângă orice m-ar aștepta pe hol. Voi lupta. Îmi voi croi drumul afară cu ghearele dacă va fi nevoie.

Îngheț.

O formă întunecată, amorfă, se materializează chiar sub ochii mei. Se schimbă și se zbârcește în aer, învăluindu-se ca un fum gros, negru. Întunericul se coagulează, micșorându-se și formând margini solide. Fumul se trage spre interior, împletind laolaltă carne, os și material din aerul subțire.

Se transformă într-o fetiță superbă.

Pare să aibă cam șapte ani. Pielea ei e la fel de impecabilă și palidă ca zăpada proaspăt căzută. Poartă o rochie imaculată, de modă veche, din dantelă albă, care strălucește slab în lumina chioară. Părul negru ca smoala îi cade pe spate, împletit complex cu perle minuscule, sclipitoare. Ochii ei de un obsidian insondabil se blochează instantaneu de ai mei.

Acei ochi întunecați îmi țin privirea captivă într-o strânsoare paralizantă. Nu mă pot uita în altă parte. Greșeala pură a existenței ei îmi înrădăcinează picioarele de podea. Un copil n-ar trebui să fie aici. Un copil n-ar trebui să se miște ca un prădător.

"Cine ești?" reușesc, în cele din urmă, să șoptesc. Vocea mi se frânge. Este nuanțată de un amestec confuz de frică crudă și fascinație morbidă.

Un zâmbet foarte mic, înfiorător, îi curbează buzele palide.

"Sunt Rosalind," răspunde ea. Vocea ei răsună ca o melodie obsedantă, delicată, în liniștea grea. Rezonează din pereții de piatră, cristalină și terifiantă. Îi lipsește căldura inocentă a unui copil normal.

Sunt înrădăcinată pe loc de un fir invizibil de groază. O privesc neputincioasă cum face un pas lent, deliberat, mai aproape. Pantofii ei imaculați nu fac niciun zgomot pe podeaua de piatră. Se mișcă cu o grație de prădător, care nu aparține unei fetițe.

"Te-ai rătăcit, Gemma," spune ea încet.

Felul în care îmi rostește numele trimite un nou șoc de teroare prin mine. Tonul ei implică faptul că mă cunoaște. Îmi cunoaște cele mai profunde temeri mult mai bine decât mă cunosc eu însămi.

"Dar eu te pot ghida."

Stomacul îmi cade într-un hău fără fund. Mă tem de răspunsul inevitabil, dar gura mi se mișcă de la sine.

"Să mă ghidezi… unde?"

Zâmbetul ei dulce se lărgește. Fațada delicată se crapă, dezvăluind o sclipire de ceva monstruos dedesubt.

"Spre mormântul tău," spune ea cu dulceață.

Odată cu acea declarație înfiorătoare, își dezvelește un set de dinți albi, sclipitori, ascuțiți ca briciul și sare direct spre gâtul meu expus.