— Un designer? Vocea profundă a lui Gideon avea o tentă solemnă, aproape reținută, în timp ce repeta cuvântul. Ochii săi pătrunzători, de culoarea chihlimbarului, au rămas ațintiți asupra băiatului care ședea de cealaltă parte a mesei opulente. Privirea lui tăioasă scruta fiecare centimetru al feței copilului, căutând o explicație rațională.

Nu putea să scape de acea familiaritate stranie, obsedantă, întipărită în trăsăturile amândurora. Era o asemănare fantomatică ce îl bântuia necontenit în colțurile minții.

— Mămica noastră nu este foarte cunoscută, a spus Jaxon pe un ton lin, sprijinindu-și bărbia mică în palme. A afișat un zâmbet larg, dezarmant, deviind cu abilitate conversația de la un teritoriu periculos. Așa că nu i-ai recunoaște numele nici dacă ți l-am spune. Apropo, domnule, ai o iubită?

Gideon a mijit ochii, luat prin surprindere de schimbarea bruscă a subiectului. O iubită? Locuia o femeie în casa lui, ce-i drept, dar nu recunoscuse niciodată oficial că ea ar deține un asemenea titlu în viața lui.

Zâmbetul lui Jaxon s-a lărgit într-un rânjet poznaș.

— Ce-ar fi să ți-o prezentăm pe mămica noastră? Deși nu e celebră, este minunată. Ca să nu mai spun că arată superb. Adică, uită-te doar la noi! Ar trebui să poți să-ți imaginezi cât de frumoasă trebuie să fie femeia care ne-a făcut.

Gideon și-a strâns buzele într-o linie aspră, tăcută. Nu a scos niciun cuvânt drept răspuns.

Băiatul nu greșea. Acești doi copii posedau o înfățișare absolut remarcabilă. Era logic ca femeia care le dăduse naștere să posede o frumusețe extraordinară. Cu toate acestea, o contradicție profundă, tulburătoare, se dădea în pieptul său. Ori de câte ori îi privea, instinctele îi urlau că exista o legătură, o coardă care îl atrăgea spre acești mici străini.

Mintea lui logică, însă, rămânea ferm ancorată în realitate. Credea că Camilla era singura lui parteneră. Știa cu certitudine absolută că Camilla nu fusese niciodată însărcinată și nici nu dăduse vreodată naștere vreunui copil. Era o imposibilitate biologică ca acești copii să fie ai lui. Totuși, cu cât o privea mai mult pe fața delicată a lui Chloe, cu atât mai mult o amintire stranie, evazivă, dansa chiar dincolo de a putea fi prinsă.

O vibrație bruscă pe masă a spart tensiunea tăcută. Jaxon și-a coborât privirea spre ceasul său inteligent. Ecranul s-a luminat, indicând un apel primit de la Maddox.

Jaxon s-a ridicat, oferind o înclinare politicoasă a capului.

— Mă scuzați, domnule. Trebuie să merg la baie.

Fără să aștepte un răspuns, s-a întors și a plecat în pas alergător din zona unde luau masa. S-a strecurat pe un coridor liniștit, acoperit cu un covor de pluș, lângă intrarea la toalete, a apăsat pe butonul de răspuns de pe ceas și l-a dus la ureche.

— Maddox? a șoptit Jaxon, tonul său pierzându-și fațada jucăușă.

La kilometri distanță, stând afară, în fața intrării impunătoare a spitalului, Maddox strângea în mână un document medical de un alb imaculat. Vocea lui a pârâit prin difuzorul micuț, vibrând de un entuziasm abia stăpânit:

— Jaxon, rezultatele au ieșit deja.

Lui Jaxon i s-a tăiat respirația.

— El e tăticul nostru?

— Da! ADN-ul se potrivește. El e tăticul nostru!

Jaxon a dat încet din cap, de unul singur, pe holul gol, o încruntare profundă formându-se pe chipul său tânăr.

— Nu-i de mirare că seamănă atât de mult cu noi, a mormăit el.

Rotițele minții sale sclipitoare s-au învârtit rapid, punând cap la cap adevărul întunecat cu o logică infantilă terifiant de precisă.

— Dar dacă el este tăticul nostru, de ce este cu femeia aia rea?

— Gândește-te la ce ne-a spus Nașa, a răspuns Maddox, tonul său devenind serios în timp ce cobora treptele spitalului. Mămica a fost dată afară din conacul Kensington din cauza capcanei pe care i-a întins-o acea femeie rea în urmă cu șase ani. Tăticul nu știe deloc de existența noastră. Nici măcar nu știe cine este cu adevărat Mămica. Sigur e din cauza minciunilor acelei femei rele.

Expresia lui Jaxon s-a întunecat într-o încruntare fioroasă. Amploarea uriașă a înșelăciunii l-a copleșit.

— Hmph. Deci acea femeie rea vrea să-l țină pe tăticul nostru doar pentru ea? a spus el printre dinți, iar mâinile lui mici s-au strâns în pumni pe lângă corp. Nici în cele mai nebunești vise ale ei!

A vorbit înspre ceas, vocea lui răsunând cu un jurământ solemn:

— Stai să vezi, Maddox. O să ni-l furăm pe tăticul înapoi.

Încheind apelul, Jaxon s-a întors pe călcâie pentru a se îndrepta înapoi la masă.

S-a mișcat prea repede. S-a izbit cu forță de o femeie care trecea pe acolo, umărul lui mic lovindu-se de șoldul ei.

— Hei! De unde a apărut bastardul ăsta mic? a răstit o voce ascuțită și arogantă pe coridor. Tu n-ai ochi?

Monica a făcut un pas în spate dezechilibrându-se, aruncându-i o privire furioasă copilului. A început să-și tamponeze frenetic hainele scumpe de firmă, încercând să netezească materialul șifonat. Păstrase această ținută specială pentru ocazii deosebite, fiind reticentă să o poarte prin casă în mod obișnuit, iar vederea acestui puștan neîndemânatic care îi ruina aspectul imaculat i-a alimentat iritarea.

A deschis gura să-i administreze o mustrare aspră, dar cuvintele i-au pierit în gât.

Privirea ei a rămas fixată pe fața băiețelului. Expresia i s-a deformat într-un șoc pur, nealterat. Asemănarea izbitoare și stranie cu Gideon Rothwell a trimis unde de șoc imediate prin tot corpul ei. Dar nu-l vedea doar pe Gideon. Răzbătând prin trăsăturile ascuțite ale băiatului era umbra de necontestat, inconfundabilă, a lui Vivienne Kensington de acum șase ani. Realizarea a paralizat-o.

O spaimă rece i s-a adunat Monicăi în stomac. Un băiat