**Elysia**

Ne-am apropiat de grupul de bărbaţi, dar ea m-a târât spre cei doi care stăteau cel mai la stânga faţă de restul. Cei mai intimidanţi doi bărbaţi din grup. Iar unul dintre ei era chiar cel la care Tristan îmi spusese să nu mă holbez... Dar, la naiba, bărbatul ăla arăta şi mai bine de aproape.

Dintr-un motiv oarecare, aveam emoţii să mă apropii de el în timp ce ochii lui mă urmăreau. Inima a început să-mi bată puţin mai repede sub intensitatea privirii sale. Şi nici măcar nu încerca să o ascundă, analizându-mă cu neruşinare din cap până în picioare. Mi-am mutat privirea spre bărbatul de lângă el. Tipul era de dimensiunea unui tanc! Era înalt şi atât de musculos încât ar fi putut fi înrudit cu The Rock. N-aş fi fost surprinsă dacă aşa era.

„Elysia, fă cunoştinţă cu logodnicul meu, Dante.” Ea a arătat spre Uriaşul de Oţel. Era, de fapt, destul de chipeş, chel, cu ochi căprui închis, o linie puternică a maxilarului cu o barbă scurtă, nebărbierită de câteva zile. Şi înalt ca naiba. Sau eram eu extrem de scundă. Probabil era a doua variantă, de vreme ce am doar 1,57 m, motiv pentru care port tocuri de cele mai multe ori. A trebuit să-mi dau capul puţin pe spate ca să-l privesc.

„Încântată de cunoştinţă”, i-am zâmbit şi mi-am întins mâna pentru un salut. S-a uitat în jos la mâna mea cu o expresie plictisită, dar mi-a strâns-o oricum.

Ei bine, asta a fost de-a dreptul drăguţ.

„Iar acesta este fratele lui mai mare, Valerio.” Ea a făcut un semn spre bărbatul care stătea lângă logodnicul ei. Cel la care mă uitasem prea mult timp, cel care mă făcea să mă simt intimidată prin modul în care mă privea.

*La naiba, era extrem de sexy...*

Erau cam de aceeaşi înălţime, însă Uriaşul de Oţel era mai lat în umeri decât Valerio. Chiar dacă Uriaşul de Oţel era ca un tanc, Valerio era cu siguranţă mult mai intimidant cu ochii lui de un căprui-auriu, reci şi lipsiţi de viaţă în timp ce mă privea.

„Plăcere deosebită”, i-am zâmbit, în ciuda faptului că mă simţeam intimidată de el, şi mi-am întins mâna ca să-i strâng şi lui mâna. Din fericire, el nu s-a holbat la mâna mea o secundă, aşa cu făcuse Dante, ci mi-a strâns-o în palma lui mare.

„Elysia”, a spus Valerio, de parcă îmi testa numele. Un fior involuntar mi s-a scurs pe şira spinării când mi-a rostit numele. Nu eram pregătită ca vocea lui să fie atât de profundă şi masculină. Ceea ce îl făcea şi mai chipeş.

Cum de era posibil aşa ceva, habar n-aveam...

„Da, chiar eu sunt”, m-am cutremurat în gând când am spus asta cu voce tare şi am făcut o uşoară grimasă. De ce naiba aş fi spus aşa ceva, făcându-mă de râs în faţa acestui bărbat extrem, *extrem* de sexy?

Valerio şi-a întors capul spre Uriaşul de Oţel, cunoscut şi ca Dante, şi a fost ca şi cum ar fi comunicat fără cuvinte. Pentru că, indiferent ce s-ar fi înţeles, Dante s-a întors spre Talia, a apucat-o de talie şi a început să se îndepărteze. Talia s-a uitat peste umăr în timp ce pleca cu Dante, având o expresie confuză. M-am uitat în jur şi am observat că şi restul bărbaţilor plecaseră.

Ok, atunci... Trebuia să plec şi eu?

M-am întors înapoi spre Valerio, care avea deja ochii aţintiţi asupra mea. Şi-a băgat mâna în buzunar şi a scos un pachet de ţigări. Mi-a întins pachetul, oferindu-mi una, dar am dat din cap negativ şi am spus: „Nu fumez”. A dus pachetul la gură şi a prins o ţigară între buze, privindu-mă în continuare în ochi. Era ceva extrem de sexy în modul în care făcea asta.

„Deci, Elysia”, a spus el în timp ce îşi aprindea ţigara şi trăgea un fum lung. „Arăţi neobişnuit de bine pentru cineva care a murit acum câţiva ani”, a adăugat el cu nonşalanţă în timp ce fuma.

Ce-ai spus?

Am auzit bine?

„Mă scuzi, cum?” Mi-am scuturat uşor capul, de parcă aş fi înţeles greşit.

„Dosarul tău spune că eşti moartă”, a spus el de parcă ar fi fost cel mai normal lucru din lume şi mi-a suflat fumul direct în faţă. Am îndepărtat fumul cu o mişcare a mâinii şi m-am încruntat la el.

Dosarul meu? Ce dosar?

„Ăăă... cred că mă confunzi cu altcineva”, am râs eu stânjenită.

„Elysia Castiglione, 24 de ani, născută pe 7 noiembrie pentru că părinţii ei au decis să se fută de Ziua Îndrăgostiţilor. A murit pe loc într-un accident de maşină în ajunul Anului Nou, acum trei ani”, a spus el calm, trăgând un alt fum lung din ţigară.

„N-am nicio idee despre ce vorbeşti”, l-am privit confuză.

„În plus, numele meu nu este Castiglione. Este Marino. E o mare diferenţă. Cu siguranţă mă confunzi cu altcineva, pentru că sunt destul de sigură că nu sunt moartă. Evident”, am arătat spre mine, deoarece stăteam literalmente în faţa lui în carne şi oase.

„Evident.” Şi-a terminat ţigara, iar ochii mei au urmărit filtrul pe care l-a aruncat cu o mişcare scurtă de deget. M-am uitat înapoi la el, iar el mă măsura din cap până-n picioare, privirea oprindu-i-se pe colierul aşezat între sâni.

„Cu toate acestea, porţi la gât o moştenire de familie a familiei Castiglione.” Mi-am atins colierul subconştient. S-a apropiat de mine, iar inima a început să-mi bată mai repede când mi-a prins bărbia şi mi-a ridicat-o uşor ca să-i pot întâlni privirea. Faţa lui se apropia de a mea de parcă ar fi vrut să mă sărute, dar şi-a mutat uşor capul în dreptul urechii mele.

„Mă face să mă întreb de ce tatăl tău te ascunde de mine”, a şoptit pe o voce joasă care mi-a trimis fiori pe şira spinării.

S-a dat uşor înapoi şi şi-a coborât mâna pe lângă corp. Am expirat aerul pe care nu ştiam că îl ţineam în piept. M-am cutremurat când s-a uitat în spatele meu şi a rânjit diabolic la cine se afla acolo. Teama a început să-mi cuprindă corpul la vederea expresiei lui.

Mortală şi diabolică.

Trebuia să plec de lângă el cât mai repede posibil.

M-am întors, intenţionând să plec, dar m-am oprit brusc când m-am trezit faţă în faţă cu tatăl meu, care mă privea cu o expresie furioasă.

„Papá”, am şoptit.

Era ciudat să-l am în faţă când nu ne mai văzusem de când... ei bine, ştii tu, mama m-a luat şi a plecat. Îmi aminteam că încercasem să ţin legătura cu el, dar numărul nu mai era valabil şi nu ştiam cum altfel să dau de el la acea vreme. În cele din urmă, am înţeles aluzia şi nu am mai încercat, dar asta nu însemna că nu mi se făcea dor de el din când în când.

Era tatăl meu, la urma urmei.

„Ce cauţi aici?!” a sâsit tatăl meu la mine.

Ouch.

Se pare că sentimentele nu erau reciproce.

„Am venit să mă fac praf, ce altceva”, am spus pe un ton evident. Eram pe deplin conştientă că era o lipsă de respect să-i vorbesc aşa tatălui meu. Dar m-am simţit atacată şi rănită de reacţia lui, iar mecanismul meu de apărare s-a activat. Şi anume, să fiu sarcastică – cea mai puternică armă existentă.

Chiar nu voia să mă vadă?

M-am încruntat la rândul meu, dar am observat cum restul invitaţilor se opriseră din ce făceau şi se întorseseră să se uite la noi. Nu-i aşa că era de-a dreptul minunat? Silueta tensionată a lui Tristan s-a deplasat înainte pentru a sta uşor în spatele tatălui meu, având postura unei gărzi de corp.

Am simţit cum cineva mă apucă de talie şi mă trage strâns lângă el. Am scos un sunet de surpriză la această acţiune bruscă şi m-am întors uşor să văd că era Valerio cel care mă ţinea ferm.

„Vincenzo, ce bijuterie minunată ascunzi”, a spus el în italiană. Tatăl meu şi-a strâns pumnul în timp ce se uita la Valerio. El, însă, doar şi-a înclinat capul într-o parte drept răspuns.

„Tristan, ia-o pe Elysia de aici”, a ordonat tatăl meu cu fermitate. Înainte ca Tristan să poată face vreo mişcare, am scos un ţipăt la vederea obiectului din mâna lui Valerio.

„Dumnezeule!” am strigat când Valerio a scos un pistol şi l-a îndreptat spre Tristan. Inima a început să-mi pompeze violent în piept, făcându-mă să respir tot mai repede. Am încercat să scap, dar el mă ţinea strâns.

„Nici să nu te gândeşti.” M-a strâns mai tare la pieptul lui. Picioarele mi s-ar fi înmuiat dacă nu m-ar fi ţinut atât de strâns. Tristan a încercat să mă prindă din nou, dar înainte de a putea face un singur pas, sunetul unei împuşcături a răsunat în aer, făcându-mă să ţip şi să-mi acopăr urechile.

„Să fiu al naibii dacă-ţi ratez capul dacă te mai mişti o singură dată”, a declarat Valerio pe un ton jos şi ameninţător.

Inima îmi bătea nebuneşte în piept şi simţeam cum genunchii îmi cedează cu fiecare secundă care trecea. Cu ochii măriţi de spaimă, m-am uitat la Tristan, care mă privea deja cu maxilarul încordat. M-am uitat la tatăl meu, iar el părea că duce o luptă interioară în mintea lui.

Ar fi trebuit să accept naibii băutura aia.