„Domnule Kaelen, îmi cer sincer scuze.”

Plecăciunea adâncă a lui Declan i-a lăsat pe toți cei din hol înmărmuriți, fețele lor reflectând șocul și frica.

Acesta era Declan Russo, cel mai faimos și mai puternic om din Pendleton. Nici măcar cei mai înalți oficiali din oraș nu puteau să-l facă să-și plece capul, și iată-l aici, aplecându-se adânc în fața unui tânăr — nu mai mare de douăzeci de ani și îmbrăcat lejer — pentru a-și cere scuze. Dacă s-ar fi aflat, aceasta ar fi fost o știre de primă pagină în tot Pendleton-ul.

Majoritatea oamenilor erau pur și simplu uluiți, dar cei care interacționaseră direct cu Kaelen — cum ar fi recepționera și în special Sienna, care stătea în spatele lui Declan — simțeau o groază pură. Sienna, în mod deosebit, fusese cea mai vocală în a-l batjocori pe Kaelen și chiar chemase securitatea să-l dea afară. Acum, văzându-și cel mai puternic susținător înclinându-se și târându-se în fața lui Kaelen, cum să nu fie terifiată?

Kaelen l-a privit pe Declan, cu un zâmbet abia vizibil ivindu-i-se în privirea lui altfel rece. „Ai condus bine Kaelrix Corp.”, a spus el.

Deși cuvintele lui erau, într-adevăr, de laudă, Declan le-a interpretat ca pe o înțepătură sarcastică. Știa că fără sprijinul financiar al lui Kaelen, Kaelrix Corp. nu ar fi existat. Declan era un simplu angajat, în timp ce Kaelen era adevăratul președinte al companiei. Și iată că prima vizită a președintelui se încheiase aproape cu el fiind scos afară de securitate — o rușine de neiertat pentru Declan.

Inima îi bătea cu putere în timp ce s-a întors spre angajații săi, răcnind: „Toți cei care l-ați jignit pe domnul Kaelen, faceți un pas în față! Cereți-i scuze, și apoi mergeți la departamentul financiar să vă ridicați lichidarea. Sunteți cu toții concediați!”

Angajații care interacționaseră cu Kaelen — recepționerele, Sienna și agenții de pază — s-au făcut palizi de frică. Declan le spunea, în esență, să-și facă bagajele și să plece.

Stăteau încremeniți, paralizați de teamă, cu picioarele grele ca de plumb. Până și Sienna, de obicei atât de îndrăzneață și încrezătoare, era acum complet tăcută.

Chiar când Declan era gata să explodeze din nou, Kaelen a făcut un pas în față și i-a făcut un semn de respingere. Privirea sa a trecut peste Harper, recepționera, și a dat din cap zâmbind. Harper stătea acolo uimită, încercând încă să proceseze schimbarea dramatică de situație.

Kaelen s-a întors apoi către Sienna, vizibil neliniștită. „Mai devreme, ți-am spus că nu doar că pot să-ți țin lecții, ci pot și să te concediez. Tu ai zis că n-am autoritatea necesară și că mi-ar lua decenii. Așa că, mă crezi acum?”

Întregul corp al Siennei a început să tremure în timp ce privea spre Declan după ajutor, dar omul care-i satisfăcuse întotdeauna fiecare capriciu o privea acum cu o expresie rece, indiferentă.

„Domnule Kaelen, eu…” a început ea să se bâlbâie, disperată să dea o explicație, dar Kaelen a întrerupt-o dintr-o mișcare a mâinii. „Nu trebuie să fii agitată. Pot să văd că ai o anumită legătură cu Declan, așa că nu te voi concedia.”

Inima Siennei a sărit de bucurie, crezând că lui Kaelen încă îi păsa să păstreze favorurile lui Declan. Însă cuvintele următoare ale lui Kaelen i-au trimis un fior rece pe șira spinării.

„Totuși, începând de azi, nu mai ești manager. Dacă vrei să rămâi în companie, va trebui să pornești de jos, ca recepționeră. Dacă nu-ți convine, fă-ți bagajele și pleacă.”

Sienna a simțit de parcă s-ar fi prăbușit într-un abis de gheață. Trăise viața la cel mai înalt nivel, dominându-i pe alții cu succesul ei, iar acum era retrogradată din nou la baza ierarhiei. Și, colac peste pupăză, după acest incident, nici nu mai era în grațiile lui Declan. Ar fi putut să nici nu o mai privească vreodată. Urma să rămână blocată ca recepționeră pentru tot restul vieții.

Deși era amar de dezamăgită, ea nu a putut decât să dea din cap aprobator. Până la urmă, chiar și ca recepționeră la Kaelrix Corp., salariul și beneficiile erau mult mai bune decât cele ale unui funcționar guler-alb de la altă companie.

Kaelen nu a mai învrednicit-o cu nicio privire, întorcându-se în schimb către agenții de pază pe care îi pusese la pământ. „Cât despre voi, vă veți acoperi singuri cheltuielile medicale, iar eu voi considera problema închisă. Vreo obiecție?”

Niciunul dintre paznici nu a îndrăznit să scoată o vorbă. Atâta timp cât nu fuseseră dați afară, erau recunoscători. Să plătească niște facturi medicale era un preț mic, în special luând în considerare respectul uriaș pe care Declan i-l purta lui Kaelen. Sigur că nu aveau de gând să-i ceară lui Kaelen să le plătească tratamentul.

În cele din urmă, privirea lui Kaelen s-a oprit pe Harper, recepționera. „Începând de astăzi, vei prelua funcția de manager. Kaelrix Corp. are nevoie de angajați ca tine.” Se referea, desigur, la fosta funcție a Siennei.

Harper a fost pentru un moment uimită, iar apoi s-a umplut de o bucurie atât de mare încât a simțit că e pe cale să leșine de neîncredere. Cu doar câteva momente în urmă, credea că urmează să fie mutată la depozit, iar acum, c-o singură frază de la Kaelen, a sărit câteva trepte ajungând direct manager de departament. S-a înclinat repetat și i-a mulțumit lui Kaelen, ochii ei sclipind de încântare.

„E suficient. Să urcăm și să vorbim”, i-a spus Kaelen, făcându-i un semn lui Declan pe măsură ce se îndrepta către lift.

Declan s-a întors spre mulțimea care era încă șocată și a anunțat brusc: „Ascultați cu toții aici! Domnul Kaelen este președintele Kaelrix Corp. «Kael»-ul din numele companiei vine de la numele lui! De azi înainte, dacă mai apare vreo astfel de problemă, indiferent cine sunteți sau ce funcție aveți, vă veți face bagajele și veți pleca!”

Cuvintele lui aveau un aer de șmecherie de stradă pe care nimeni nu ar fi îndrăznit să îl pună la îndoială. Teama inițială a mulțimii se amestecase acum cu un respect profund, oamenii fiind surprinși că acest tânăr, abia trecut de douăzeci de ani, îmbrăcat simplu, era președintele misterios al companiei lor.

La ultimul etaj al Kaelrix Corp., Kaelen se afla așezat la biroul lui Declan, în timp ce Declan însuși se așezase pe canapeaua de alături, strălucind de bucurie. „Domnule Kaelen, au trecut cinci ani, și într-un final ați sosit!”

Declan nu se temuse niciodată de nimeni, și nici nu respectase cu adevărat pe cineva vreodată — cu excepția lui Kaelen. Respectul pe care-l nutrea pentru acest tânăr era absolut sincer.

Cu ani în urmă, Declan era un fugar prin Pendleton, conducând un mic grup de adepți. Depășit de forțele unui rival, a fost forțat să părăsească orașul, fiind la un pas să moară pe pământ străin. Kaelen a fost cel care i-a salvat viața și i-a oferit o sumă imensă de bani, permițându-i să se întoarcă în Pendleton, să-și elimine inamicii și să se impună ca lider suprem al lumii interlope din oraș. Susținut de Kaelen, a pus bazele Kaelrix Corp. și a devenit un antreprenor de succes, cu bunuri în valoare de miliarde.

Cu toate că Declan se bucura acum de putere și succes, nu uitase niciodată că-i datora totul lui Kaelen. Pentru bărbați precum el loialitatea era totul, iar acesta a fost și motivul pentru care fusese mereu CEO în timp ce lăsase funcția de președinte vacantă pentru Kaelen.

„Nici nu m-am gândit că vei ajunge la un nivel ca acesta în doar cinci ani de zile. Pare-se că n-am dat greș să-mi pun încrederea în tine”, i-a spus Kaelen, luând o înghițitură din ceai. Dintr-odată privirea lui s-a ascuțit și i s-a umplut de o hotărâre feroce. „Acum cinci ani, ți-am spus că dacă vei alege să lucrezi pentru mine, mai bine să fii gata pentru orice. Lucrurile pe care mi-am propus să le obțin sunt mai presus de orice ți-ai putea imagina vreodată.”

Apoi și-a golit ceașca și s-a ridicat. „Tu vei continua să te ocupi de management-ul companiei, însă trebuie ca-n decurs de o săptămână să mobilizezi toate resursele și să găsești cel mai fertil pământ din stat, perfect pentru cultivare. Când l-ai găsit, să-mi zici de îndată. Este de cea mai mare importanță. Nu lăsa absolut nimic să se pună de-a curmezișul cu planurile mele.”

Declan, pe deplin conștient de capacitățile înspăimântătoare ale lui Kaelen, a dat aprobator din cap cu ardoare, întipărindu-și misiunea în minte.

„De asemenea, ajută-mă să dau de-o fată pe nume Brielle Easton. Este în ultimul an la liceul Pendleton. Află în ce clasă se află, și mai apoi ocupă-te să mă înscriu ca student în clasa ei”, a mai adăugat Kaelen, având ochii încărcați cu o umbră de tristețe și vină.

Pe fața lui Declan se putea citi uimirea. Președintele unei corporații de miliarde de dolari voia să pozeze în student de liceu?! Deși era curios, nu i-a pus întrebări, și a început numaidecât să se ocupe de pregătiri.

…

Pinnacle Galleria, cel mai mare centru comercial din Pendleton, era paradisul de shopping pentru tineri, punându-le la dispoziție o grămadă de oferte sub același acoperiș — îmbrăcăminte, distracție, restaurante sau săli de fitness. La o cafenea aflată la etajul trei, Valerie stătea îmbrăcată destul de tineresc și în ton cu ultimele tendințe, în timp ce privea peste masă către prietena ei, drapată-n tot soiul de mărci faimoase.

„Am fost la un pas să mor de spaimă azi”, i-a spus Valerie cu un chip încărcat de dezgust. „Un vagabond a apărut din senin la noi, și mama chiar l-a lăsat să facă baie la noi acasă. A fost ceva absolut scârbos!”

Prietena ei, o fată cu față de păpușă și cu o siluetă de vis, a fost absolut șocată. „Ce? Mama ta l-a lăsat pe un vagabond să facă baie acasă la voi? Actele ei de caritate au depășit orice limită!”

„Nu-i tocmai așa”, i-a explicat Valerie. „Aparent omul acesta a ajutat-o pe mama când se rătăcise în Briarwood, și acum se pare că dăduse de niște greutăți și venise la noi după ceva ajutor. Mama i-a dat niște bani, și crezusem c-o să se oprească aici, dar a mai și vrut să-l ia în spațiu! Sunt extrem de furioasă!”

Prietena ei a izbucnit în hohote. „Dacă află Tristan și toți ceilalți c-un țărănoi s-a mutat la tine în casă, o să-și iasă din minți!”

Apoi a continuat c-un mic zâmbet malefic. „Păi și, țărănoiul până la urmă s-a mutat sau nu?”

Valerie a clătinat din cap, vădit exasperată. „Cine știe? I-am zis că n-ar prea pica bine s-o ardă pe la noi acasă, și l-am îndrumat să stea la o cameră cu chirie, ba i-am și oferit ajutorul să-și găsească ceva de muncă. Dar el m-a lăsat doar cu un pachet de hârtie maro și a tăiat-o!”

„Ha, de se-ntoarce iar la tine când mergi înapoi acasă o să-ți explodeze o venă la cap de atâția draci!” i-a zis prietena în ton de zeflemea, clar amuzându-se de situația prin care trecea Valerie.

„Ugh, nici nu-mi mai vorbi. Mi-a ajuns până peste cap!” a bolborosit Valerie, mestecând în cafeaua pe care și-o comandase c-un rid apărut din încruntare. Îi era teamă cu adevărat că Kaelen o să revină.

Înainte ca prietena ei să mai scoată altă glumă din mânecă, un tip a apărut dintr-odată la ușa cafenelei. În mod instinctiv Valerie s-a întors să se uite, chipul ei înțepenind fix în momentul acela. Acolo, în carne și oase — țărănoiul despre care tocmai ce vorbise, Kaelen Vance.