Hazel

Mereu am avut o sincronizare oribilă. Nu doar din cauza problemelor mele de concentrare și dezorganizare, ci de parcă universul mi-ar aranja evenimentele din viață. M-am trezit târziu în dimineața asta, după ce mi-am setat greșit alarma. Cafeneaua la care ne oprim la micul dejun în unele dimineți era plină, ceea ce m-a întârziat cu zece minute în plus.

Sunt o devoratoare de rutină. Parțial pentru că mă ajută să rămân pe drumul cel bun și, de asemenea, pentru că plictiseala e reconfortantă. Crescând în asistență maternală, trebuia să-ți faci griji că vei fi mutat dintr-odată. Până m-am mutat cu Martha, când aveam opt ani, mă mutasem de cel puțin trei sau patru ori pe an. Așa că a face același lucru vechi în fiecare zi îmi convine de minune.

Las versurile melodiei să mi se deruleze în minte în timp ce încerc cu disperare să-mi amintesc numele real al cântecului. Ar trebui doar să-l caut pe internet, dar nu prind decât un cuvânt din zece de fiecare dată când îl aud. Îmi ia un minut să-mi dau seama că fata din spatele tejghelei mă strigă.

— Oh, scuze. Aș dori un Chai latte și o brioșă cu afine.

— Ne pare rău, tocmai i-am vândut ultima brioșă cu afine tipului din fața dumneavoastră. Ce ați zice de altceva?

Încă o dovadă că sincronizarea mea e de rahat. Grozav!

Mă grăbesc să mă uit în vitrină. Chiar aveam poftă de o brioșă cu afine. Una cu fructe de pădure mari și zemoase și cu un strat generos de crumble...

CONCENTREAZĂ-TE HAZEL! strig la mine însămi.

— Ummm, ce ziceți de un foitaj cu brânză, atunci.

— Și am rămas și fără Chai pentru a face latte.

De două ori grozav.

— Doar un latte obișnuit cu vanilie, atunci, spun eu cu dezamăgire.

Mă întorc la mașină, ciugulind din foitajul pe care nu mi-l doream și îmi sorb cafeaua. E mai acceptabilă decât foitajul. Melodia aia stupidă începe din nou să-mi danseze în cap.

După primul meu curs, o sun pe șefa mea și o întreb dacă a cerut cineva să lucrez pentru ei. Doamna Simpson suspină și-mi spune că a fost foarte liniște în ultima vreme, dar e plină de speranță că va apărea ceva curând.

Închid apelul cu ea. Pot să mai aștept câteva săptămâni înainte de a fi neapărat nevoie să lucrez. Am strâns destul pentru a supraviețui cu ușurință încă două luni. Dar nu-mi place să las asta la voia întâmplării sau să ajung prea aproape de faliment. Spre deosebire de mulți dintre colegii mei de aici, eu nu am pe nimeni la care să apelez dacă se întâmplă asta.

Intru la al treilea curs al zilei și mă opresc brusc chiar în spatele ușii. De obicei ajung la cursul ăsta destul de devreme ca să prind locurile din spate. Dar, cumva, cei doi jucători de fotbal și echipa de hochei și-au făcut apariția cu mult mai devreme azi.

Trag aer în piept și mă concentrez să mă deplasez spre scările din lateral. Cu puțin noroc, voi trece direct pe lângă ei. Dar când trec de al doilea rând, simt smucitura rucsacului meu și abia reușesc să rămân în picioare.

— E blestemul. Știați că e aici? Poate ar trebui să-i spunem profesorului că nu vom sta în clasă cu un asemenea ghinion.

Îl privesc furioasă pe Deacon White, wide receiverul echipei de fotbal. Adoră să mă tachineze verbal. Preston, quarterbackul, e și el aici. Mă privește cu ură. Crede că are motive.

Stau nemișcată și mă holbez la un punct de pe peretele din fața mea. Cursul va începe suficient de curând și îmi vor da drumul. Obșinuiam să ripostez cu replici batjocoritoare, dar nu avea niciun efect și părea să-mi pună o țintă și mai mare pe spate. Tăcerea mea le-a permis, sincer, să mă ignore în mare parte, cu excepția momentelor în care se plictisesc.

— Hei, Mercer, ai mai văzut blestemul aici? îl tachinează Deacon. În vederea periferică îi zăresc pe cei patru baroni.

— Nu prea mă uit după molii de obicei. Unul dintre ceilalți membri ai echipei de hochei, Brantley Vane, strigă batjocoritor. Ar putea fi amuzantă de vânat totuși. Ți-ar plăcea asta, nu-i așa, micuță molie? Dacă te-am vâna. Nu că prada ar fi ceva de care te-ai bucura. Am putea exorciza blestemul într-un final.

L-am călcat pe picior acum câteva săptămâni și l-am făcut să-și verse băutura pe el. Flirta cu două fete care au râs de el și au plecat. De atunci, e deosebit de plin de ură.

Văd că până și Deacon ridică din sprânceană la asta. Sună întunecat și dezgustător. Genul de tip care seamănă cu o trapă de canalizare ambulantă. Înainte să mă pot opri, mintea mea se învârte vizualizând un tip verde și înalt acoperit de un fel de mâzgă, care miroase a ouă clocite, vânându-mă ca în vechile desene animate cu Scooby Doo la care se uită Milo în unele după-amiezi.

— Hei, nu mă ignora, cățea mică și jegoasă! Ar trebui să fii bucuroasă că măcar te-am observat. O strânsoare ca de menghină coboară pe încheietura mea și pe gâtul meu. Schelălăi de durere și cad, dar strânsoarea nu slăbește. Deacon se ridică în picioare.

— N-am vrut să pui mâna pe ea, omule!

Brantley se holbează de sus la mine, cu ochii arzând. Deodată, o altă mână se fixează peste cea care îmi ține încheietura. O înghite pe a lui și chiar se înfășoară puțin în jurul mâinii mele.

— Dă-i drumul acum! Ai mers prea departe, Brantley. Voica furioasă a lui Gavin Mercer îmi străpunge teama. Antrenorul o să-ți rupă capul dacă depune plângere.

— Fii pregătită, micuță molie. Îți vine timpul. Depune plângere și mă voi asigura că n-o să te bucuri deloc de asta. Mârâie el în timp ce se îndepărtează cu pași apăsați.

Gavin întinde mâna să mă ajute să mă ridic, dar eu mă feresc înainte de a folosi peretele pentru a mă ridica în picioare. O să am o serie de vânătăi pe încheietură și pe gât.

— Simți că ai încheietura ruptă? întreabă el încet.

— Ar conta?

Urc cu pași apăsați scările spre locul meu, departe de ei, refuzând să plâng. Urăsc școala asta și departamentele sportive. Antrenorii de fotbal și de hochei sunt frați. Nu s-ar întâmpla nimic dacă m-aș plânge. Ei conduc școala, iar apoi familia Mercer conduce orașul. Dacă nu aș avea o bursă completă aici, aș pleca într-o clipită.

Preston pufnește. — Cred că mă tirez azi. O să-i spun antrenorului Lawson că e la cursul ăsta când mă duc la sală. Ridică din sprâncene spre mine în timp ce rânjește arogant.

Mă las pe spate în scaun și reușesc să trec de curs, abia visând cu ochii deschiși pentru că sunt atât de furioasă. Încheietura mea zvâcnește, de asemenea. Trebuie să pun gheață pe ea. Îi las să iasă primii, fără să mă mișc măcar aproape cinci minute după ce pleacă. Îl văd pe Gavin holbându-se în sus la mine preț de câteva secunde. E probabil îngrijorat că voi suna la paza campusului și-l voi face pe coechipierul său să stea pe bancă.

Intru la următorul curs și iau loc. Înainte să înceapă, văd cum intră una dintre asistentele de la clinica campusului. Se uită în jur și apoi arată spre mine. — Hazel Connolly?

Aprob din cap. Îmi înmânează o pungă de gheață care se poate prinde cu arici în jurul încheieturii. — Mi s-a spus să o livrez din partea antrenorului de hochei.

O iau dorindu-mi să i-o pot arunca în față lui Brantley, în schimb.

— Mulțumesc. Ea zâmbește și pleacă.

Plec de la ultimul curs și decid să mă opresc și să-mi iau o cafea cu gheață drept răsfăț pentru această zi îngrozitoare. Sunt aproape de cafenea când aud o mașină mergând cu mult prea mare viteză pe acest drum curbat și cu o singură bandă din campus. Văd un băiețel blond coborând de pe trotuar pentru a traversa strada. Mașina nu încetinește și îmi dau seama de ce. Șoferul își ține telefonul ridicat la nivelul ochilor. Băiatul ăla va fi strivit.

— ATENȚIE! țip, iar picioarele mele se mișcă din proprie inițiativă. Ajung la el la timp să-l apuc și să ne arunc pe amândoi la pământ. Am reușit să aterizez cu el mai mult deasupra mea pentru a evita să se julească. Ignorând durerea provocată de alunecarea pe asfalt, mă grăbesc să-l învelesc cu cât mai mult din corpul meu cu putință.

Mașina agață alte două, gonind direct prin locul în care băiețelul rămăsese împietrit. Se lovește de un copac nu departe de noi și aud alți oameni țipând.

O doamnă vine și mă ajută să mă ridic. — Am văzut totul. E un lucru bun că ai fost atentă chiar în minutul acela.

Mai mult ca un miracol că nu urmăream vreun elefant închipuit sau ceva asemănător cu creierul meu împrăștiat, mă gândesc eu. Nu exprim asta.

Mă las pe vine, întinzând mâna spre el. — Hei. Numele meu este Hazel. Poți să-ți miști brațele și picioarele, scumpule?

El dă din cap afirmativ, cu lacrimi în ochi. — Te doare undeva?

— Genunchiul meu. Arunc o privire la el și văd ușoara julitură.

— O să ne ocupăm de asta de îndată ce sosește ambulanța. Cum te cheamă? Se formase o mică mulțime, dar o ignor și mă concentrez asupra lui.

— Le... Leo. Se bâlbâie el. Dinții îi clănțăne și-mi dau seama că ar putea intra în șoc din cauza sperieturii. Mă chinui să mă concentrez și-mi amintesc că trebuie să stea la căldură. Rapid, îmi scot hanoracul pe cap și i-l pun lui.

— Poftim scumpule, trebuie să te ținem la căldură. Vorbește cu mine, ok. Ce făceai aici afară singur?

— Bona mea m-a lăsat. E rea și voia cafea. N-am vrut să merg. Era furioasă foc și a intrat. Eu trebuia să aștept acolo. Dar vântul mi-a luat foaia. Am fugit după ea.

Furia mi se aprinde la auzul acestor cuvinte.

— Leo, câți ani ai? Femeia care m-a ajutat stă și ascultă. Cred că înregistrează cu telefonul, dar chiar nu-mi pasă.

— Patru.

Idioată nenorocită e primul meu gând, alături de nevoia de a lua un clește și un arzător pentru fundul ei jalnic. A lăsat singur un copil de patru ani.

— Îi știi numele?

Dă încet din cap. — Madison.

Femeia de lângă mine pufnește. — O să apară și va fi toată un pachet de nervi într-un minut. Ține minte ce-ți spun.

Înainte să poată face asta, sirenele unei ambulanțe își fac simțită prezența.

— Leo, vine ambulanța. O să vedem cum sunăm părinții tăi. Poți să...

— DUMNEZEULE! LEO? LEO? O roșcată înaltă vine alergând, țipând ca din gură de șarpe.

Femeia de lângă mine murmură: — Ei bine, face o intrare destul de spectaculoasă. Își drege vocea. Tu ești infama Madison care și-a abandonat copilul aflat în grijă?

— Tacă-ți gura, doamnă! LEO! Aleargă spre mașină. Mă uit în jos la Leo care încearcă să-și ascundă fața în hanoracul meu. Îi zâmbesc.

— E în regulă, scumpule. Te poți ascunde acolo. N-o să-i spun unde ești până nu te ducem lângă ambulanță.

Două dintre ele parchează, alături de o mașină de pompieri și câteva mașini de poliție. Doamna cu mine este foarte săritoare. Îmi cere numele și numărul de telefon. I le spun pe nerăsuflate, urmărindu-l pe Leo în tot acest timp. Ea îmi trimite un mesaj.

— Sunt Mary. Ți-am trimis numele meu și videoclipul. Mary începe să le facă semn paramedicilor în direcția noastră.

— A fost cineva rănit aici?

— Această tânără curajoasă a tras băiețelul acela din calea mașinii. Au aterizat dur pe trotuar. S-ar putea să fie nevoie de o examinare. Apreciez că a luat atitudine.

— Domnișoară, este fiul dumneavoastră?

— Nu, acesta este Leo. Abia ne-am cunoscut. Îi zâmbesc, iar el își scoate capul din hanorac.

— Bună, Leo, sunt Warner. Te-ai lovit? Se lasă pe vine lângă mine.

— Mă ustură genunchiul. Mă doare umărul. Spune el cu o voce mică.

— Am încercat să-l las să aterizeze deasupra mea. S-ar putea să se fi lovit la umăr. Spun eu cu regret.

— Ați făcut mai mult decât destul scoțându-l din stradă, domnișoară...

— Hazel, Hazel Connolly.

— Domnișoară Connolly. Leo, putem să te punem pe targă în ambulanță ca să te ducem la spital? Îți vom bandaja genunchiul mai întâi.

El se dă înapoi și se holbează la mine. — Poate Hazel să vină cu mine?

Warner se holbează la mine. — Sigur că da. Haide, scumpule. Te voi duce în brațe. Îl ridic în brațe și începe din nou acel țipăt îngrozitor.

— OH LEO! SLAVĂ DOMNULUI CĂ EȘTI BINE! O pată de păr roșcat se mișcă lângă noi și îl smucește pe Leo, încercând să-l ia de la mine.

El se agață de gâtul meu, plângând. — NU! NU! O VREAU PE HAZEL! NU!

— LEO! Nu fi prost. Vino la Madison. Îl smucește din nou, aproape trăgându-ne pe amândoi jos.

Warner o atinge pe braț la asta. — Domnișoară, va trebui să-i dați drumul. Nu vrea să meargă cu dumneavoastră. Cine sunteți?

Doi polițiști au venit acum lângă noi.

— Sunt bona lui. E ridicol. Pufnește ea.

— Leo, sunt ofițerul Perkins. E bona ta? Vocea lui este blândă și calmă.

— Da, dar m-a lăsat singur! Suspină el în gâtul meu, iar eu îl legăn înainte și înapoi.

— Am putea să-l punem în ambulanță ca să-i bandajeze genunchiul și apoi să răspundem la întrebări? Întreb eu încet.

Toți sunt de acord, cu excepția lui Madison. Mary le arată polițiștilor videoclipul în timp ce noi îl bandajăm pe Leo. Ofițerul Perkins se întoarce la noi.

— Ok, Leo. Nu trebuie să mergi cu Madison la spital. O s-o punem să-ți sune familia ca să poată fi ei acolo. Îi aruncă o privire urâtă lui Madison.

— Și Hazel poate veni cu mine? Întreabă el cu acea voce mică.

— Poate, dacă are timp. Aprob din cap spre polițist.

— Grozav. Ne vedem acolo. Bine că ai fost aici când s-a întâmplat, Hazel.

Sunt de acord în tăcere. Poate că, până la urmă, sincronizarea mea pare mai bună pentru anumiți oameni.