„Damian!” mârâie Victor la el. „Nu așa vorbim cu oaspeții noștri.”

Damian scoate un râs arogant în direcția tatălui său, dar nu-și ia ochii de la mine. Refuz să mă înclin în fața acestui neanderthalian și să mut privirea prima. Sunt multe lucruri, dar o cârpă de șters picioarele nu sunt.

În timp ce îmi susține în continuare privirea, trage scaunul din fața lui și se așază nonșalant. După încă câteva secunde în care ne măsurăm din priviri, se uită la tatăl său, se apleacă, își ia paharul de whisky și soarbe din el de parcă n-ar avea nicio grijă pe lume.

„Doar spun lucrurilor pe nume”, spune Damian înainte de a ridica din umeri cu nepăsare.

Victor se înroșește tot mai tare la față cu fiecare cuvânt care îi iese lui Damian din gură. Îmi mut capul de la unul la altul de parcă aș fi la un meci de tenis la Wimbledon. Mama stă cu capul plecat, jucându-se cu mâncarea, refuzând să se implice.

„Damian, ea este Sienna. Nu mă aștept să fiți cei mai buni prieteni, dar încearcă măcar să-i arăți că nu am crescut un om al peșterilor, evitând să cauți ceartă chiar de la prima voastră întâlnire.”

„Prea târziu pentru asta”, șoptesc pentru mine, dar Damian aude și își întoarce brusc capul spre mine, privindu-mă cu furie. Am impresia clară că nu are altă expresie facială. Păcat, pentru că, cu acei ochi, acel nas aristocratic și acel maxilar bine definit, ar putea fi *cu adevărat* chipeș dacă nu ar fi un nemernic atât de desăvârșit.

Când se pregătește să-mi mârâie din nou ceva, chelnerița se apropie, probabil pentru a-i lua comanda. La câțiva pași de masă, se oprește brusc pe loc și începe să-l măsoare pe Damian cu o privire furioasă. Ooo, oare îl cunoaște? Vreo fostă iubită părăsită? De unde îmi comand floricele de porumb?

El observă că atenția mea s-a mutat spre ea și își întoarce capul în direcția ei, încremenind de asemenea pe scaun de îndată ce o recunoaște. Mă sprijin în coate pe masă și privesc fascinată, absorbită de spectacolul de rahat care urmează să înceapă.

Victor și mama nu bănuiesc nimic, șoptindu-și din nou unul altuia.

Chelnerița, Jessica, Jane sau Jill, se apropie de Damian și își coboară vocea, dar nu suficient de mult încât să nu prind ce spun.

„Ce naiba cauți aici?”, este vizibil furioasă. „Credeam că pleci din oraș pentru o perioadă nedeterminată? Nu de asta te-ai despărțit de mine?” Mâinile îi sunt strânse în pumni și sunt sigură că l-ar fi lovit deja în față dacă nu i-ar fi fost teamă că își pierde locul de muncă.

Damian aruncă o privire în jur pentru a se asigura că nu au atras atenția nimănui, fără să-și dea seama că eu savurez fiecare moment.

„Ți-am spus să nu te atașezi, că suntem ceva trecător, iar tu a trebuit să scapi cuvântul cu „i” după ce te-am regulat în debaraua aia de serviciu.” Nu are absolut nicio rușine când îi aruncă acele cuvinte în față. Prima mea evaluare despre el rămâne valabilă – un ticălos absolut!

Îi văd ochii umplându-se de lacrimi, evident pe punctul de a izbucni în plâns și de a face o scenă. Chiar dacă n-o cunosc deloc, mă simt obligată să-i iau apărarea.

„Cred că ai scăpat de o mare belea”, îi spun, oferindu-i un zâmbet cald. „Am găsit recent niște antibiotice care i-au căzut din geantă și, conform Google, sunt pentru a trata o boală venerică.” Ea rămâne cu gura căscată și îi aruncă o privire acuzatoare lui Damian. „Așa că, dacă aș fi în locul tău, poate mi-as face niște analize și i-aș mulțumi destinului că a dispărut din viața ta.”

În timp ce ea pleacă furioasă, mă întorc spre Damian și îi ofer un zâmbet dulce ca mierea.

„Ce naiba a fost asta?!”, îmi rânjește el cu ciudă. „Nu pot lăsa un asemenea zvon să circule, mi-ar putea afecta reputația la facultate.”

„Ar fi trebuit să te gândești la asta înainte de a te decide să o umilești public pe fata aceea.” Nu am nicio remușcare pentru ceea ce am făcut. Nimeni nu merită să fie tratat așa.

Mă privește cu furie și îi pot vedea pulsul zvâcnind la baza gâtului. L-am enervat la culme. Bine! Trebuie să înțeleagă că nu voi sta deoparte să-l las să fie un nesimțit cu toată lumea.

Mă întorc spre mama și Victor: „Vă mulțumesc pentru cină, dar trebuie să mă întorc, trebuie să ajung la tura mea de la cafenea.” Nu trebuie să știe că nu lucrez în seara asta – trebuie doar să plec de aici.

Mă ridic, cu geanta în mână. Victor se ridică și face un pas spre mine. Se apleacă să mă îmbrățișeze, dar îl evit făcând un pas înapoi și mergând spre partea de masă unde stă mama. Mă aplec și îi ofer una dintre acele îmbrățișări stângace, cu un singur braț, înainte de a pleca.

Când ajung afară la mașină, un corp se izbește de mine din spate, lipindu-mă practic de portiera șoferului.

Un miros copleșitor de ocean mă învăluie și inspir adânc fără să vreau, aducând o stare de calm pe care n-am mai simțit-o de mult.

Dau să țip, dar o mână îmi acoperă gura, iar vocea lui Damian îmi răsună la ureche: „Să nu crezi că s-a terminat! Tu și mama ta veți regreta ziua în care ați decis să intrați în viața noastră și să luați ceea ce nu vă aparține.”

Dau să-i răspund, dar se desprinde brusc de mine, îndepărtându-se cu pași mari spre cealaltă parte a parcării.

Îmi iau un minut să-mi trag sufletul, sprijinită de mașină. Despre ce naiba vorbește? Nu vreau nimic de la el sau de la tatăl lui. Dacă ar fi după mine, nici măcar n-as fi aici acum.

Pe tot parcursul drumului spre casă, mintea mea trece în revistă tot ce s-a întâmplat în seara asta. Victor îmi dă fiori, Damian este un bătăuș, iar mama se poartă extrem de dubios.

Când ajung acasă, mă schimb într-una dintre pijamalele mele preferate din flanelă, mă ghemuiesc pe canapea și deschid Netflix pentru a mă pierde într-o comedie romantică. Din păcate, mintea mea continuă să fugă la o anumită pereche de ochi verzi ca smaraldul, la un corp care miroase a ocean și la o personalitate la fel de țepoasă ca un cactus. Asta n-o să se termine bine!

\ - - - - - - - - - - - - - - - -