„Rahat, într-adevăr.”

Cuvintele nu vin din încăpere. Vin din interiorul capului meu. Vocea lui Thorne îmi alunecă prin gânduri ca o lamă prin mătase — netedă, ascuțită și nelăsând niciun loc de ascunziș. Pentru o clipă de groază, cred că genunchii chiar o să mă lase. Îmi forțez chipul să devină stană de piatră. Dacă este în capul meu, atunci bine. N-o să mă vadă clacând. Îmi ridic brusc privirea spre el. Fața lui era indescifrabilă, cu o expresie sculptată într-o atitudine calmă și dezinteresată, de parcă panica mea intimă nici măcar n-ar fi meritat ridicarea unei sprâncene. Este bun, prea bun. Înainte să mai pot gândi vreun cuvânt, vocea lui Ashborn sparge tăcerea, joasă și autoritară, readucându-mi atenția asupra lui. „Thorne”, tună dragonul, „vreau numele ei și vreau să știu ce fel de magică este.” Stomacul mi se strânge. Rămân înfiptă în podea, cu maxilarul încleștat, ochii ațintiți pe biroul din fața mea. Inima îmi bubuie în coaste, dar la exterior nu le ofer nimic: nici teamă, nici supunere. Nimic. Însă, pe dinăuntru, gândurile mele sunt departe de a fi liniștite. Dacă mă poate citi, atunci va ști totul: numele pe care-l ținusem ascuns, scăparea de magie sălbatică ce-i pârpălise fața unui gardian, adevărul despre locul din care veneam, locurile prin care am fost. Mai rău, va ști lucrurile pe care le-am gândit despre el în secunda în care a intrat în cameră. Lucruri pe care nicio fată întreagă la minte nu ar trebui să le gândească despre un profesor, darămite despre unul care i-ar putea răscoli mintea de parcă ar da paginile unei cărți. Dacă Ashborn vrea răspunsuri, Thorne este pe cale să i le ofere. Asta dacă nu... găsesc o modalitate să-l opresc.

Prezența lui Thorne apasă asupra minții mele ca o greutate de catifea: lină, fermă și încrezătoare. Nu-și croiește drum cu ghearele; nu are nevoie. Abilitatea lui a fost șlefuită și rafinată, genul de atingere care promitea că îmi va putea decoji gândurile strat cu strat, fără să verse o picătură de sudoare. Doar că nu a luat în calcul un singur lucru. Pe mine. Am simțit-o în clipa în care puterea lui a atins-o din nou pe a mea, o deschizătură, o invitație, fie că a intenționat-o sau nu. Instinctul pulsează prin mine. Mă întind și sifonez. Puterea lui curge în mine ca un fulger printr-un fir neizolat, fierbinte, efervescentă și amețitoare, iar înainte să apuc să mă răzgândesc, îl oglindesc. Construiesc ziduri. Bariere. Nu fizice, ci fortărețe mentale, trântind uși în toate direcțiile. Încearcă din nou, împingând mai tare de data aceasta, dar forța mea furată îl izbește înapoi. Pentru prima dată, calmul lui perfect se fisurează. Își încruntă sprâncenele și maxilarul i se încleștează. Ochii lui gri-furtună se fixează în ai mei. Cine dracu' ești? îi răsună vocea în capul meu, aspră de frustrare. Las colțul gurii să mi se curbeze într-un zâmbet arogant. Cel mai rău coșmar al tău, îi răspund chiar în mintea lui. Ochii i se măresc și face un pas înapoi, îndepărtându-se de mine. Liniștea care urmează este apăsătoare. Privirea de jăratic a lui Ashborn pendulează între noi, căldura din încăpere devenind aproape insuportabilă. „Ei bine?” întreabă dragonul în cele din urmă, o notă de iritare insinuându-se printre cuvintele sale. Thorne își rupe privirea de la mine, îndreptându-și umerii. Vocea lui este echilibrată, dar îi surprind asprimea, de parcă recunoașterea acestui lucru l-ar fi costat cu adevărat ceva. „Numele ei este Elowen Vance”, spune el, „și habar nu am ce este... Pot doar să presupun că este umană și că are un dar asemenea mie.” Ochii lui Ashborn se îngustează. „Cum adică presupui? Nu ai mai avut niciodată această problemă, profesore.” Încruntătura lui Thorne se adâncește, un mușchi abia perceptibil zvâcnindu-i în maxilar. Se uită înapoi la mine de parcă aș fi ceva periculos pe care nu se poate hotărî dacă să-l disece sau să-l dorească. „Este puternică. Asta e tot ce știu. Nu-i pot pătrunde în minte.” Puternică. Nu frântă. Nu sălbatică. Nu un neica-nimeni. Cuvântul îmi pulsează în piept, periculos și nou. Sunt puternică. Ashborn se lasă pe spate în scaunul său, cu degetele împreunate a rugăciune, ochii strălucindu-i un pic mai intens. Un bâzâit grav îi huruie în piept. „Ei bine”, spune el în cele din urmă, „dacă are într-adevăr un dar ca al tău, atunci vom avea noroc. Un dar atât de rar poate fi destul de util Sindicatului.” Felul în care o spune îmi întoarce din nou stomacul pe dos. Utilă. Nu valoroasă sau importantă. Utilă. Doar o unealtă pe care ei s-o ascută și s-o mânuiască. Privirea lui zăbovește asupra mea o clipă mai mult, suficient de grea cât să-mi dea fiori pe piele. Apoi face un gest de respingere din mână, de parcă nu aș mai merita timpul lui. „Fă-i un orar pentru cursuri”, îi spune lui Thorne. „Și du-o la Căminul S. Va sta în camera 709.”

Asta a fost tot. Viața mea, libertatea mea, totul, reduse la un rând și la un element pe lista lui de sarcini. Îmi strâng pumnii, mușcându-mi impulsul de a-i arăta colții. Camera 709. O celulă de închisoare cu pereți mai drăguți. Thorne își înclină capul, dar surprind sclipirea din ochii lui când aruncă din nou o privire spre mine. Acolo se citește curiozitate, confuzie, poate chiar un dram de respect, deși ar prefera să se înece cu cioburi de sticlă decât să admită asta. Vocea lui Ashborn taie aspru aerul din încăpere. „Liberi.” Și, uite-așa, sunt din nou mânată afară. Soarta mi-a fost pecetluită cu un număr de cameră. Doar că, de data aceasta, nu frica îmi dă târcoale. E focul. Dacă ei cred că m-ar putea închide într-o cușcă, dacă ei cred că voi fi mica lor raritate „utilă”, habar n-au ce fel de coșmar tocmai au târât înăuntrul porților lor. Ușa biroului lui Ashborn se închide în urma noastră cu o bufnitură surdă, sunetul răsunând pe holul lustruit. Thorne pășește alături de mine cu pași mari, care mă fac să mă grăbesc puțin pentru a ține ritmul. Își ține mâinile strânse elegant la spate, în timp ce trecem pe lângă șiruri de ferestre largi prin care se revarsă lumina dimineții, iluminând firele de praf care strălucesc ca niște fărâme de magie. Elevii se întorc când trecem pe lângă ei, șoaptele lor urmărindu-mă asemenea umbrelor. Uniformele lor sunt la fel, părul aranjat, fețele curățate de murdărie și fum. Fiecare dintre ei se holbează la mine de parcă aș fi monstrul de sub patul lor, ieșit brusc la lumina zilei. Mă încrunt la ei. N-au decât să se holbeze. În cele din urmă, Thorne rupe tăcerea, cu vocea joasă și măsurată. „Chiar ești o cititoare de minți?” Pufnesc. „Da.” Nu era o minciună, nu chiar. Doar că nu era întregul adevăr. Ochii i se pogoară asupra mea, ageri, calculând. „De ce erai acolo singură?” Ținuturile pustii îmi trec prin fața ochilor, apusuri prăfuite, pământ crăpat, gustul amar de fum și benzină, sunetul câinilor lătrând în depărtare. Acasă. Ridic din umeri. „Pentru că da.” Nu-i convine răspunsul. „Te-a învățat cineva vreodată cum să o folosești?” Îmi strâng buzele într-o linie subțire. Asta, cel puțin, e ușor de răspuns. „Nu.” Nimeni nu mă învățase vreodată ceva despre ceea ce eram, despre ceea ce puteam face. Fiecare scânteie de putere pe care am folosit-o vreodată a venit brută și nesăbuită, smulsă din aer și aruncată spre lume ca o armă. Am fost singură și mi-a fost absolut bine așa.