Elena era epuizată. Picioarele o dureau de la atâtea ore de stat în picioare, capul îi bubuia din cauza fluxului nesfârșit de clienți exigenți, iar sufletul i se simțea secătuit după o altă zi în care se prefăcuse că nu o afectează nimic.

Onyx Lounge fusese arhiplin în seara asta, iar tot ce își dorea acum era să prindă următorul autobuz spre casă, să se bage în pat și să se roage ca mama și frații ei să fie plecați. Nu-i putea suporta astăzi — nu cu dramele lor, cu judecățile lor și cu reamintirea constantă a numelui de care voia cu disperare să scape.

Stătea în stația de autobuz, strângându-și geanta strâns, privind cum farurile mașinilor treceau pe lângă ea, una după alta. Aerul nopții era răcoros, iar briza îi flutura șuvițele de păr.

Gândurile îi fură întrerupte de torsul unui motor. Elena ridică privirea, tresărind, în timp ce o mașină sport neagră și elegantă încetini până se opri în fața ei. Farurile ei o scăldară într-o lumină orbitoare. Se încruntă, făcând un pas înapoi, gata să o ia la fugă dacă era necesar. Nimic bun nu ieșea vreodată din mașini scumpe care opreau pentru oameni ca ea.

Ușa se deschise și din ea coborî Dominic Sterling.

Elenei i se tăie respirația.

Nu era doar chipeș; era de o frumusețe devastatoare. Înalt, cu umeri lați, un chip sculptat ca al unui zeu grec și o aură de încredere care cerea atenție, Dominic Sterling era exact enigma despre care se spunea că este. Prezența lui era copleșitoare, genul de prezență care îți tăia respirația înainte să-ți dai seama.

Se sprijini neglijent de mașină, cu privirea fixată asupra ei, de parcă ar fi avut tot timpul din lume.

„Bună”, spuse el, cu o voce catifelată, dar cu o notă de aroganță.

Elena clipi, nesigură dacă mintea îi juca feste. Se uită în spatele ei, de două ori, convinsă că trebuie să se adreseze altcuiva. Cu siguranță, „un Sterling” nu putea vorbi cu ea.

„Cu tine vorbesc, Wilder”, spuse el rânjind.

Mintea i se goli. Tot ce a putut face a fost să se bâlbâie. „C-ce? Cu mine?”

„Da.”

Elena își strânse geanta și mai tare. Se uita la el de parcă tocmai ar fi anunțat că cerul este verde. „De ce... de ce vorbești cu mine?”

Rânjetul lui se adânci, iar apoi, fără avertisment, spuse: „Ieși la o întâlnire cu mine.”

Elena încremeni. Cuvintele o loviră ca un trăsnet. Auzise bine? Clipi rapid, așteptând poanta, dar chipul lui rămase serios, chiar amuzat.

„Poftim?” se înecă ea. „A-ai o iubită.”

Dominic ridică din umeri, băgându-și mâinile în buzunare. „Nu mai am. Ne-am despărțit. Verifică știrile, Wilder.”

Modul relaxat în care o spuse o făcu să simtă că pășise într-o realitate paralelă. Mintea ei se chinuia să țină pasul.

„Nu înțeleg”, spuse ea, cu vocea tremurândă.

„Cât?”

Elena clipi din nou. „Ce?”

„Am întrebat, cât vrei ca să ieși la întâlniri cu mine?”

I-a luat o secundă să-i proceseze cuvintele. Îi căzu fața când realizarea o lovi. „Tu... vrei să mă plătești ca să ies la întâlniri cu tine?”

„Poate”, spuse el, pe un ton nonșalant, de parcă ar fi discutat despre vreme.

„De ce?” întrebă ea, vocea urcându-i de confuzie. „Nici măcar nu-mi știi numele!”

„Știu destule, Wilder.”

Dumnezeule! Urăște când i se adresează așa.

Elena simți cum mânia îi clocotește pe sub epuizare. Își strânse pumnii pe lângă corp. „Nu”, spuse ea ferm.

Dominic ridică o sprânceană. „Ce?”

„Am spus nu.”

Își înclină capul, sincer surprins. „De ce?”

Elena se holbă la el, neîncrezătoare. „Cum adică de ce? Nici măcar nu mă cunoști. Nu ai vorbit niciodată cu mine până acum. Și acum, dintr-odată, vrei să — ce? — să mă cumperi pentru întâlniri? Când abia ieri te-am văzut cu iubita ta.”

„Să nu-mi spui că mă urmăreai, Wilder”, spuse el, revenindu-i rânjetul.

„Ți-ar plăcea ție”, replică ea tăios.

„Crede-mă, asta nu poate face parte din dorințele mele”, spuse el cu răceală. Ochii îi sclipiră de amuzament. „Spune-ți prețul, Wilder.”

„Am spus nu!” scuipă ea, cu vocea fermă. „Nu poți pur și simplu să cumperi oameni ca să iasă la întâlniri cu tine. Nu mă interesează.”

Rânjetul lui Dominic șovăi pentru o fracțiune de secundă. Făcu un pas mai aproape, prezența lui devenind copleșitoare în timp ce o privea de sus. „Ești o Wilder”, spuse el, pe un ton coborât. „Nu mai face pe mândra.”

Pieptul i se strânse, furia clocotind în interiorul ei. „Te rog, lasă-mă în pace”, spuse ea printre dinți.

El făcu un pas înapoi, rânjetul revenindu-i ca o mască. „Trei întâlniri. Cinci mii pentru fiecare.”

Ochii Elenei se măriră. „Poftim?”

„M-ai auzit. Dormi pe ideea asta, Wilder.”

Și, uite așa, se întoarse, urcă în mașină și plecă, lăsând-o acolo fără cuvinte, cu gândurile vâltejindu-i în haos.

„Ce naiba?”