PERSPECTIVA ADDIEI

Ezit pentru o clipă, stând în pragul ușii, cu inima bătându-mi cu putere în piept. Kill este așezat pe canapea, expresia lui era rece, ochii lui m-au întâmpinat cu aceeași privire de gheață. Ține un pahar de whisky într-o mână, deși abia dacă s-a făcut dimineață.

"Așază-te," a spus el, cu tonul tăios și autoritar.

Nu vreau. Fiecare parte din mine urlă să fug, să scap de el, dar picioarele mele se mișcă singure, purtându-mă spre scaunul din fața lui. Mă așez încet, păstrând cât de multă distanță pot între noi, cu spatele drept și cu mâinile încleștate în poală. Durerea din corp îmi amintește de ceea ce mi-a făcut, de felul în care mi-a luat cu forța mândria și demnitatea, dar mă forțez să o ignor.

Ia o înghițitură lungă din paharul său înainte de a-l așeza pe masă, clinchetul sticlei lovindu-se de lemn spărgând tăcerea grea.

"Trebuie să stabilim niște reguli, din moment ce amândoi trăim împreună," a spus Kill, cu vocea lui rece și lipsită de empatie. "Căsătoria asta nu va funcționa dacă nu-ți știi locul."

Îmi simt pieptul strângându-se, furia clocotind în mine, dar îmi mușc limba. Nu-l voi lăsa să vadă cât de mult mă dor cuvintele lui. Nu după noaptea trecută.

"Ce reguli?" întreb eu, cu o voce care e abia o șoaptă. Mi-e teamă de ceea ce va spune, dar trebuie să o aud. Trebuie să știu exact cât de profund este acest coșmar.

Kill se apleacă în față, așezându-și paharul pe masa dintre noi, și se încruntă la mine. "Prima regulă. Nu mă vei pune niciodată la îndoială. Sunt soțul tău și stăpânul tău, și vei face așa cum ți se spune. Fără argumente, fără rezistență."

Îmi încleștez mâinile în poală, unghiile înfigându-se în palme. Ideea de a-l asculta, de a mă supune lui după tot ce a făcut, mă face să vreau să urlu la el. Dar nu spun nimic. Îmi e prea teamă de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă îl împing prea departe.

"A doua regulă," continuă el, cu un ton ascuțit și de gheață, "nu vei vorbi cu nimeni despre ce se întâmplă între noi. Nici cu prietenii tăi, nici cu servitorii, nici cu oricine altcineva. Afacerile noastre sunt private și așa vor rămâne."

Simt cum pereții se strâng în jurul meu, cuvintele lui înfășurându-se din ce în ce mai strâns, sufocându-mă. Mă prinde în capcană, tăindu-mi orice cale de scăpare. Gâtul mi se strânge, dar totuși, rămân tăcută.

"Și a treia," vocea lui Kill coboară mai jos, ochii întunecându-i-se cu ceva ce-mi face pielea să se înfioare, "te vei purta ca soția perfectă în public. Nimeni nu va bănui că ceva este în neregulă. Vei zâmbi, vei fi grațioasă și îți vei îndeplini îndatoririle de doamna Killian Sterling. Ai înțeles?"

Simt lacrimile arzându-mă în colțul ochilor. Dau din cap aprobator, cu vocea prinsă în gât.

"Bine," spune el, lăsându-se pe spate în fotoliu. Atitudinea i se schimbă ușor, de parcă discuția s-a încheiat și e satisfăcut de supunerea mea.

Mâinile îmi tremură în poală, unghiile înfigându-se în palme pentru a opri lacrimile să se reverse. Nu-i pasă. N-ar trebui să fiu surprinsă, dar auzindu-l spunând asta atât de tăios mă face să mă doară inima într-un mod pe care nu-l pot descrie.

"Și noaptea trecută?" întreb eu, cu vocea tremurândă, în ciuda eforturilor mele de a rămâne calmă. "Și asta face parte din reguli?"

Pentru o clipă, ceva pâlpâie în ochii lui, dar dispare înainte să pot măcar înțelege ce a fost. Se apleacă în față, cu coatele sprijinite pe genunchi, expresia lui fiind dură și rece în timp ce mă privește periculos. "Noaptea trecută a fost o greșeală. Am băut prea mult, iar tu erai acolo. Nu e vina mea dacă nu poți face față consecințelor atunci când nu-ți vezi de treabă și decizi să mă provoci."

Gura mi se cască de șoc. "Să te provoc? Eu nu am...."

"Nu ai ce?" se răstește el, întrerupându-mă. "Nu ai vrut căsătoria asta? Nici eu, Addie! Dar iată-ne aici, blocați în mizeria asta pentru că familia ta are nevoie de un contract și vrea putere, iar bunicul meu m-a forțat. Crezi că ești singura care suferă? Nu ești specială."

Simt căldura ridicându-se în obraji, pulsul accelerându-mi-se de furie. Cum poate să stea acolo și să dea vina pe mine pentru ce a făcut? Cum poate pretinde că noaptea trecută a fost doar un accident, niște consecințe ale situației în care am fost amândoi forțați?

Nu mi-am dorit această căsătorie la fel de mult pe cât nu și-a dorit-o nici el, nu am plănuit niciodată să împart același spațiu cu un nenorocit ca el.

"Nici eu nu am cerut asta," spun, cu vocea tremurândă de furie și frustrare. "Dar asta nu-ți dă dreptul să....."

"Să ce?" Vocea lui devine mai rece. "Să te tratez ca pe fetița patetică care ești? Să iau ce este al meu? Ești soția mea acum, Addie. Fie că-ți place sau nu, asta înseamnă că îmi aparții. Corpul tău, mintea ta, viața ta... toate sunt ale mele. Nu am luat decât ceea ce era al meu, Addie..."

Trag aer în piept, am simțit că-mi fierbe sângele, cum îndrăznește să-mi spună așa ceva în loc să-și ceară scuze pentru greșelile lui; am decis să-i spun ce gândesc. "Nu sunt o posesie de-a ta, Kill. Sunt o persoană. Am sentimente, iar ceea ce mi-ai făcut..."

"Nu înseamnă nimic," spune el, tăindu-mi vorba din nou. "Faci din țânțar armăsar. Te porți ca o victimă, când tot ce am făcut a fost să-ți amintesc care e locul tău. Te-ai născut ca să fii soția cuiva, uneltele cuiva. Aceasta este viața pe care ai ales-o stând tăcută toți acești ani, făcând orice îți spuneau tatăl tău și mama ta vitregă."

Corpul îmi tremură de furie, lacrimile îmi înțeapă ochii în timp ce mă lupt să le țin la distanță. "Nu știi nimic despre mine. Nu știi prin ce am trecut."

"Și nu-mi pasă," îi răspunde Kill, cu vocea la fel de rece ca întotdeauna. "Ești aici acum și vei urma regulile mele. Dacă treci de linie, dacă mă sfidezi în orice fel, mă voi asigura că viața ta va fi și mai nenorocită decât este deja. Ai înțeles?"

Mă holbez la el, inima bătându-mi puternic în piept. Vreau să urlu la el, să-i spun cât de mult îl urăsc, cât de mult detest această căsătorie, această viață. Dar nu o fac. Nu pot. Pentru că știu că indiferent ce aș spune, asta nu va schimba nimic. Kill a decis deja cine sunt în mintea lui: o posesie, o unealtă, ceva ce poate fi folosit și aruncat.

"Am înțeles," șoptesc eu, cu vocea frântă.

Kill dă din cap, mulțumit de răspunsul meu, și se lasă pe spate în fotoliu. "Bine. Acum ieși din fața mea. Nu vreau să te mai văd până la cină."

Mă ridic din scaun, cu picioarele nesigure sub mine, în timp ce mă întorc și merg spre ușă. Corpul mă doare la fiecare pas, dar durerea din inimă este mai rea. Ajungând la clanță, deschid ușa și părăsesc încăperea fără să privesc înapoi.