Elara îl vizită pe verișorul ei, Julian Brooks, acasă la el, locul în care îi plăcea să meargă ori de câte ori se plictisea să stea acasă. Ea stătea cu Isolde, sora lui Julian, stând la povești, în timp ce Julian, care era aproape dependent de jocuri, ședea și se juca pe consolă. Elara nu se putu abține să nu pufnească.

„Nu te preocupă deloc să-ți găsești de lucru, care-i secretul tău? Nu trebuie să-l ascunzi de noi”, îi spuse Elara, curioasă să afle care erau planurile lui de viitor.

„Jocurile video”, spuse Julian cu nonșalanță, fără să o privească.

Elara era confuză. „Jocurile video nu reprezintă o companie sau un loc de muncă.”

„Ba da, e un joc.”

„N-ai studiat patru ani doar ca să te joci”, îi zise Elara. Era îngrozită de faptul că ea nu-și putea găsi un loc de muncă, iar acum și verișorul ei avea să devină un caz pierdut, jucându-se un joc toată viața.

Julian își puse jocul pe pauză, parcă citindu-i gândurile, se întoarse cu fața la ea și clătină din cap. „Habar n-ai, Elara.”

„Atunci fă-mă să înțeleg.” Ea își ridică bărbia.

„Voi crea jocuri.” Julian își încrucișă brațele și spuse pe un ton serios.

„Jocuri.”

Julian știa că era confuză; Elara fusese mereu așa de când o știa. Era naivă, așa că doar zâmbi și îi explică cu blândețe. „Da, jocuri. Am studiat arte, așa că o să devin grafician și o să creez jocuri video.”

„Uau! Te-ai gândit la toate astea de unul singur.” Elara nu se putu abține să zâmbească, fiind uimită de cât de bine își planificase el lucrurile. Julian doar încuviință cu mândrie. „Sunt geloasă”, spuse ea în cele din urmă, dându-și seama că ea se afla într-o situație mult mai jalnică.

„Mereu ai fost”, spuse Julian cu un zâmbet.

„Nu fi atât de plin de tine, nu am fost mereu așa.” Ea se încruntă. Julian zâmbi și se întoarse să-și continue jocul. „Din moment ce tu ai studiat arte și vrei să devii grafician, atunci eu, care am studiat arte și management, ce-ar trebui să fac?” se întrebă Elara cu voce tare, stârnind hohotele de râs ale lui Isolde și Julian. „Ce-i așa de amuzant?” Elara îi privi.

Isolde, care îi urmărise în tăcere și acum râdea, îi răspunse. „Tu ești.”

„Așa este. Indiferent de situație, nicio companie nu vrea să mă accepte, pur și simplu o să mă apuc de modelling, că tot sunt drăguță”, spuse Elara, cu un zâmbet provocat de noua ei idee. „Nu-s drăguță?”

Julian, care încă se juca, spuse sincer. „Ba cum să nu, aproape te-am sărutat la petrecerea școlii de acum 3 ani, pentru că erai atât de fermecătoare și orbitoare.”

„Ai dreptate, sunt fermecătoare și orbitoare.” Elara oftă, nefiind mulțumită. „Atunci de ce nu-mi văd ei frumusețea, ăh?!”

Julian râse la întrebarea ei. „Asta pentru că ești stângace.”

Elara se încruntă și aruncă cu coaja de banană pe care o ținea în mână direct în el. „Cine-i stângace?”

„Hei! Sunt mai mare decât tine aici”, îi zise Julian, continuând să se joace. Elara mai aruncă o cană în el. „Elara, vrei să te oprești? Sunt pe cale să câștig meciul ăsta”, îi spuse el.

Îi distrăgea atenția, iar el nu o putea opri, de vreme ce era atât de concentrat la joc.

Elara, care se bucura de moment, continuă să arunce cu lucruri în el. „Mai întâi cere-ți scuze”, îi ceru ea.

„Bine, îmi pare rău, nu ești stângace, așa că, te rog, nu mai arunca chestii în mine, continuă-ți discuția cu Isolde.”

Elara se opri și se ridică. „Păi, concentrează-te la jocul tău.” Se plictisise deja să mai stea pe aici.

Isolde o privi pe Elara care își ridica poșeta. „Te duci undeva?” întrebă ea.

„Locul ăsta e plictisitor, am nevoie să fac o plimbare, nu se știe niciodată dacă nu cumva găsesc ceva mai bun de făcut”, îi răspunse ea.

„Vrei să te însoțesc?” întrebă Isolde.

Elara zâmbi; mereu îi plăcuse compania lui Isolde. „Mi-ar plăcea la nebunie.”

Isolde se ridică imediat. „Mă duc să-mi schimb rochia și ies curând”, spuse ea, înainte de a se duce în camera ei.

Elara se îndreptă spre oglindă și își privi reflexia îndelung. „Sunt cu adevărat frumoasă.” Ea se admira.

Indiferent ce ar fi spus oricine altcineva, știa că era foarte frumoasă, nici nu-i păsa dacă i-ar mai fi făcut cineva complimente.

„Gol!” strigă Julian imediat.

Elara se uită la el și oftă. „Mai încet, te rog.”

„Am dat un gol, Elara, am câștigat meciul”, îi spuse el plin de entuziasm.

„Tocmai ai zis asta acum două secunde.” Ea clătină din cap și își strânse părul.

Julian se întoarse spre ea; câștigase meciul, așa că acum avea timp să o privească. „Așadar, ce ziceai acum câteva minute legat de faptul că ești drăguță?” întrebă el.

O auzise spunând ceva despre frumusețe, dar era prea cufundat în joc la momentul acela.

Elara zâmbi și-l privi. „Nu-s potrivită pentru a fi model?” îl întrebă. Gândindu-se la cât de frumoasă era, să devină model nu părea deloc o idee rea.

Julian o privi din cap până-n picioare, apoi clătină din cap. „Să fiu sincer, nu.”

„De ce?” Elara scoase un oftat.

„Pur și simplu n-ai niciun simț al modei sau al stilului”, îi zise el cu onestitate.

Elara pufni; pentru ea, el vorbea prostii; întoarse privirea în altă parte. „Vezi-ți de jocul tău.”

Isolde ieși gata îmbrăcată. „Sunt gata.”

Amândouă se întoarseră pentru a pleca. „Pa, fetelor, nu hoinăriți prea departe, și Elara”, strigă Julian.

„Ce-i?!” Ea se uită la el.

„Nu te apuca să le îndrugi oamenilor despre problemele tale”, îi spuse el pe un ton serios.

Elara se săturase să-l tot asculte, așa că oftă. „Aish... Joacă-te mai departe, nu o voi face.” Se întoarse spre Isolde. „Să-l lăsăm pe băiatul cu jocurile.” Amândouă părăsiră casa.

...

„Și-acum ce facem, Elara, încotro mergem?” o întrebă Isolde.

După ce stătu un timp pe gânduri, spuse: „Hai să mergem la plajă întâi, am nevoie de aer.”

Isolde își privi verișoara cu seriozitate. „Ai bani de autobuz pentru drum?” o întrebă.

Elara se opri și se uită în poșeta ei. „Am uitat. Hai să mergem pe jos, oriunde ne-or duce picioarele.” Îi zise și o luă înainte.

Isolde clătină din cap și răsuflă greu. „Asta-i problema.” Alergă s-o prindă din urmă pe Elara. „Ești bine?” Izzy nu putu să nu o întrebe.

„Nu, dar îmi vine o idee.”

„Ce idee?”

„Să mă duc la un interviu pentru a deveni model.”

„Elara, ai măcar bani ca să te înscrii la așa ceva?”

„O să-mi vând pur și simplu toate lucrurile”, zise Elara cu un zâmbet.

Isolde, care nu putea înțelege ce spunea fata asta, oftă și se uită la ea de parcă ar fi fost nebună. „Ți-ai pierdut mințile de-a binelea.”

Valerius Heights.

Alaric Sterling ajunse la companie și fu condus de-a lungul coridorului ce ducea spre biroul său. Bunicul lui îl aștepta deja.

Arthur, asistentul său șef, îi înmână un dosar. „Domnule, acestea sunt toate numele persoanelor care și-au depus CV-ul”, îi spuse în timp ce intrau în lift.

„Dar cei care au aplicat pentru postul de secretar?” întrebă el cu eleganță.

„Aici.” Arthur îi dădu un alt dosar.

Alaric îl privi. „Patru persoane.”

„Da, domnule.”

„Le-ai trimis deja e-mailurile celor respinși?” întrebă el cu vocea sa profundă.

„Da, domnule.”

Alaric închise dosarul. „Adu-mi CV-urile lor, să arunc o privire.”

„Imediat, domnule.”

Ușile liftului se deschiseră și ei ieșiră. Arthur se opri la ușa biroului.

Alaric intră în birou, văzându-și tatăl stând în dreptul ferestrei franceze. „Domnule președinte”, salută el.

Maximilian Sterling se întoarse zâmbind. „Fiul meu.”

Amândoi se așezară. „Ce vă aduce la birou astăzi, domnule președinte?”

„Am auzit despre afacerea din Noua Zeelandă, ai completat planurile de producție?” îl întrebă el cu o figură serioasă.

„Da. Le-am împărțit deja, știind ce și-ar dori”, îi spuse Alaric plin de respect.

„E bine, președintele din Noua Zeelandă este un om de afaceri foarte strict și are în jurul său oameni la fel ca el. Această descoperire va ajuta compania noastră”, spuse Maximilian.

„Sunt conștient de asta. Mi-am început deja mutările”, îi spuse Alaric; calculase deja totul foarte bine.

Maximilian știa că putea avea încredere în nepotul său în privința asta. Fusese mereu mândru de gândirea sa strategică în afaceri. „Bun. Și cum stăm cu dezvoltarea?”

„Continuă să meargă bine.”

„Îți încredințez asta ție.”

„Nu vă voi dezamăgi”, îl asigură Alaric; știa cât de mult ținea bunicul său la această companie.

Maximilian Sterling se ridică în picioare, iar Alaric făcu la fel. „Acum te voi lăsa să lucrezi.”

„În regulă, domnule președinte.”

Maximilian îl privi pe Alaric cu blândețe și zâmbi. „Discuțiile de afaceri s-au încheiat, poți să-mi spui bunicule.” Alaric se uită la el. „O să plec acum.” Se îndreptă spre ușă, urmat de Alaric.

Maximilian se întoarse cu fața la el. „Treci pe la noi mai des, bunicii tale îi este dor de tine.”

„Așa am să fac”, îi promise Alaric.

Maximilian părăsi apoi biroul, iar Alaric se așeză în scaunul său, răsfoind niște documente, când Arthur intră la chemarea lui.

„Domnule, v-am adus CV-urile pe care le-ați cerut.”

„Bun, lasă-le pe birou.” Arthur le puse acolo și făcu un pas în spate. „Poți pleca acum.”

„Domnule.” Alaric îl privi, așteptând să continue. „A avut loc un accident pe șantier.”

Alaric îl privi cu o mină sobră.

„Două persoane au fost rănite din cauza asta”, continuă Arthur cu raportul.

Alaric se ridică fulgerător. „Au fost spitalizați?” întrebă el, ridicându-și haina de costum.

„Da, domnule”, răspunse Arthur imediat.

„Ar fi trebuit să-mi raportezi asta mai devreme”, zise Alaric în timp ce își punea haina.

„Erați cu domnul președinte și nu am vrut să vă întrerup întâlnirea”, explică Arthur.

Alaric ieși din birou, urmat de Arthur. „În afară de cele două persoane, a mai fost rănit și altcineva din personal?” întrebă el și intră în lift, coborând.

„Nu, domnule, i-am pus pe ceilalți muncitori să părăsească șantierul, iar situația este ținută sub control de câțiva paznici”, îi zise Arthur.

„Bun, mă voi îndrepta acum spre șantier, apoi la spital; reprogramează toate ședințele mele și asigură-te că asta nu ajunge în presă”, ordonă Alaric.

„Da, domnule.”

„Din acele CV-uri pe care le-am lăsat pe birou, alege pe cel mai capabil pentru postul ăsta, spune-i acelei persoane să înceapă de mâine”, îi spuse Alaric, în timp ce ieșea din lift.

„Am înțeles, domnule.”

Alaric se îndreptă spre mașină, pășind cu picioarele sale lungi, acoperite de pantalonii negri de costum. Cillian Mercer, șoferul lui, îi deschise ușa și demară în trombă.

...

Elara și Isolde se întorceau din parc, hârjonindu-se. Discutau despre spectacolul amuzant pe care tocmai îl urmăriseră, când Isolde privi înainte.

„Elara, ce-ai zice să lucrezi acolo? Există un post vacant.” Isolde arătă înspre un restaurant.

Elara îi urmări mâna spre restaurant și se încruntă la Isolde. „Hei, Isolde, ai uitat că sunt absolventă de universitate? Cum ai putea să te aștepți să lucrez la restaurantul ăla? Oferă-mi o opțiune mai bună.”

„Bine.” Izzy păstră tăcerea.

Privirea Elarei fu atrasă de un panou publicitar. „Isolde.” Își bătu prietena pe umăr.

„Ce-i?” Ea o privi.

„Cred că văd ceva.” Elara alergă până la panoul de lângă drum și desprinse hârtia; o citi cu un zâmbet și cu o sclipire în ochi.

„Interviu pentru modelling.” Elara zâmbi larg. „Isolde, mi-am găsit biletul de loterie.”

Flutură hârtia în aer ca s-o vadă Isolde. Chiar atunci, o mașină trecu în viteză pe lângă ea.

Fleoșc!..

Elara și hârtia din mâna ei fură stropite cu noroi. „Oau...”

Isolde alergă lângă Elara. „Elara, ești bine?” o întrebă. Mașina se opri.

Elara o privi pe Isolde. „Ți se pare că arăt bine? Sunt plină de apă cu noroi și mă întrebi dacă sunt bine...” Se uită la hârtia din mâna ei. „Ah, biletul meu de loterie. E deja făcut ferfeniță.”

Se întoarse furioasă și se îndreptă spre mașină. Mercer ieși afară.

„Îmi cer scuze.” Mercer își prezentă scuzele.

Elara îl străpunse cu privirea. „Scuzele dau timpul înapoi?! Ăh! Sau este din cauză că nu am și eu o mașină de lux?” zise Elara cu un glas furios.

În mașină, Alaric se uită la ceas; nu avea toată ziua la dispoziție să o piardă aici. Privi pe geamul mașinii și o văzu pe Elara irosindu-le timpul.

„Voi, ăștia bogați, nu luați oamenii în considerare, de ce nu te uiți pe unde mergi înainte să calci accelerația?” spuse Elara mânioasă, uitându-se la mașina care, știa prea bine, nu putea aparține decât unui om bogat.

Alaric Sterling coborî din mașină, iar Isolde îl privi uimită; era atât de chipeș și elegant, încât prezența lui o făcu chiar să tresară.

Scoase niște bani din buzunar și i-i întinse. „Asta rezolvă problema, nu?” spuse el cu vocea sa profundă și indiferentă.

„Mercer, să mergem.” Se întoarse să urce în mașină.

Elara aruncă banii spre Alaric, aceștia împrăștiindu-se pe pământ; Isolde își acoperi gura cu mâna, șocată de atitudinea ei. Alaric se întoarse plin de mânie.

Elara îl privi, la rândul ei, furioasă. „Ți se pare că arăt vrednică de milă? Sau ți se pare că arăt săracă? Ăh?!” îl întrebă Elara fără nicio urmă de teamă.

„Voi, oamenii bogați, credeți că totul se rezolvă cu bani. Am cerut eu bani? Poate oare banul tău să-mi curețe biletul de loterie?” întrebă ea.

Era atât de furioasă că bărbatul acesta o privea de sus. „Tu mergi într-o mașină luxoasă, iar eu merg pe jos, asta e ceea ce-ți dă dreptul?!”

Nu putea suporta atitudinea lui, indiferent cât de bogat era. „Sunt toată stropită cu murdărie și tot ce poți tu să faci e să arunci cu bani în mine și să zici că asta rezolvă problema!”

Ochii lui Alaric se întunecară; cine naiba era fata asta ca să îndrăznească să-i vorbească în felul acesta? „Hei!..”

„Oprește-te!” Elara ridică mâna pentru a-l opri. „Sunt o absolventă și nu mi-am găsit încă un loc de muncă, toate companiile la care am aplicat m-au respins și încerc să-mi găsesc altceva de făcut, dar iată-te pe tine, făcându-mă să mă simt și mai mizerabil”, spuse Elara cu vocea răgușită.

Isolde a știut că Elara devenea copleșită emoțional, așa că s-a apropiat ca s-o oprească. „Elara, încetează, e-n regulă.”

Elara nu era dispusă să asculte pe nimeni. „Oprește-te, Isolde. Și tu la fel, tu mi-ai sugerat să lucrez într-un restaurant. Am ales să candidez pentru a fi model, dar chiar acum sunt acoperită de noroi.”

Alaric o privi; știa că-și irosea timpul aici, dar privirea lui rece și furioasă începu să se îmblânzească.