Perspectiva lui Callum

Ar fi trebuit să fiu în camera mea de cămin. Ar fi trebuit să am căștile pe urechi, pierdut în muzică, repetându-mi solo-ul de tobe pentru concertul trupei de săptămâna viitoare. Dar nu. Iată-mă aici, târându-mă spre biroul profesoarei Hawthorn, cu capul încă vâjâindu-mi după vizita lui Iris.

Cancer. Chimioterapie. Fondul fiduciar. Ce dracu’? Ce naiba se întâmplă, mai exact? Singurul lucru care ar putea face ziua asta și mai rea ar fi un șut direct în ouă.

Am încercat să mă scutur de gânduri când am ajuns la ușa ei. Nu voiam să intru acolo furios; nu eram supărat pe ea. Profesorița era unul dintre puținele nume de pe o listă scurtă de oameni cărora le păsa de mine. Aveam să mă gândesc la toate astea mai târziu, când mă întorceam în cămin, speram eu înainte ca Rhett să-și aducă amărâta aia de prezență înapoi în casa mea.

Am deschis ușa și, ce să vezi, era acolo, fir-ar să fie.

Rhett.

Stătea la birou, prefăcându-se că este numai profesionalism, holbându-se la profesoară de parcă ea îi oferea cheile spre paradis. Mi-am stăpânit impulsul de a-mi da ochii peste cap și am rămas puțin în spate, mergând apoi spre biroul lui Hawthorn.

— Thorne, a spus ea, ridicându-și privirea cu un zâmbet. Îți mulțumesc că ai venit într-un timp atât de scurt.

— Desigur. Nicio problemă, doamnă profesoară, am mormăit eu, trăgând cu ochiul spre Rhett, care deja se încrunta la mine. Ce s-a întâmplat?

Ea a tras aer în piept.

— Am nevoie să-l meditezi pe Rhett.

Am rămas cu gura căscată la ea. O recrutase într-un soi de farsă? Era cumva filmat totul?

— Poftim? Ce anume?

— Notele lui scad periculos de mult și are nevoie de ajutor. Te rog. Ești unul dintre cei mai buni studenți ai mei.

Deci nu era o glumă. Am scos un râs sec. Ei bine, ar fi bine să se transforme într-una, și încă repede.

— Nu, mulțumesc.

Rhett a pufnit, având nerușinarea să scoată sunetul ăla batjocoritor.

— De parcă eu aș fi cerut asta.

— Ei bine, eu cu siguranță nu, i-am replicat imediat.

Hawthorn a suspinat, strângându-și rădăcina nasului între degete.

— Încetați, amândoi. Rhett, ai nevoie de el. Callum, te rog să faci asta. Acum, amândoi, afară. Ieșiți din biroul meu și rezolvați asta ca adulții care se presupune că sunteți.

Nu am mai spus nimic, doar m-am întors și am plecat, fără să mă mai obosesc să văd dacă Rhett mă urmărește. Eram la jumătatea holului când, bineînțeles, pașii lui enervanți s-au apropiat suficient de mult cât să-mi tulbure fărâma de sănătate mintală de care încercam din răsputeri să mă agăț.

Am grohăit, deschizând ușa camerei mele. Nu, camerei noastre! Acum era camera noastră, ce minunat.

Mi-am înșfăcat bețele de tobe și mi-am îndesat căștile pe urechi. Muzica pornită. Volumul la maxim. Am început să bat ritmul pe geantă, pe birou, pe orice ajungeam. Am lăsat lumea să dispară pentru un minut.

Rhett a intrat un minut mai târziu, trântind ușa în urma lui, cu cămașa deja pe jumătate scoasă de parcă era într-un film de sport ieftin. Și-a trântit geanta, a scotocit prin ea și a încercat — a încercat — să-și facă temele.

Loviturile puternice ale bețelor mele trebuie să-l fi scos din sărite, pentru că s-a ridicat, frustrat. I-am văzut gura mișcându-se și probabil a spus ceva ce el considera important. Dar nu mi-a păsat. Mi-am întors privirea și mi-am continuat percuția.

A venit spre mine și m-a bătut pe umăr, așa că mi-am eliberat o ureche de sub căști.

— Am spus... poți să nu mai faci asta? E atât de zgomotos. Ori te oprești, ori ieși afară.

Mi-am scos căștile complet, i-am zâmbit și l-am măsurat lent și ostentativ din cap până în picioare.

— Dacă vrei liniște, frumușelule, ar trebui să te duci să-ți cauți altă cameră.

Maxilarul i s-a încordat în timp ce înghițea în sec.

— Nu-mi spune așa.

— De ce nu? „Frumușelule” ți se potrivește.

— Crezi că mă cunoști? Nu știi nimic.

— Pot să ghicesc. M-am ridicat, stând chiar în fața lui. Marele quarterback, da, dar cu note în scădere și care e mica marionetă a tăticului. Ești doar mușchi și zero creier, dar vrei atât de mult să fii mândria tatălui tău, nu-i așa, frumușelule?

Ochii i s-au întunecat și asta mi-a oferit un strop de satisfacție. Da, voiam să simtă măcar puțin din ceea ce simțeam eu. S-a apropiat și mai mult, iar acum eram aproape piept la piept.

— Mai zi o dată asta, Thorne.

Era o amenințare? Nu mi-era frică de Rhett Vance.

— Mușchi. Zero creier. Dezamăgirea tăticului, am repetat, pronunțând clar fiecare cuvânt.

M-a împins și m-am prăbușit pe pat. Rhett se holba la mine de parcă voia să-mi tragă un pumn în față. Să o facă, să încerce naibii. Căutam un motiv să lovesc pe cineva. Am scos un râs sec și m-am ridicat în coate.

— Mai atinge-mă o dată, am mârâit eu, cu vocea scăzută.

— Și ce-o să faci? O să mă lovești cu bețele de tobe? Pentru că asta e tot ce știi să faci cu ele, să produci naibii zgomot.

Știam că doar încearcă să mă provoace, dar Dorian tocmai aruncase cu o variantă a acelor cuvinte în mine. „Nici măcar nu e atât de bun”, spusese el. Știam că el căutase o bătaie, dar nu i-o oferisem.

Totuși, eram mai mult decât fericit să i-o ofer lui Rhett.

— Ai grijă, frumușelule, am mârâit eu, să nu-mi bag pumnul atât de adânc în curul tău încât să trag de sforile de marionetă ale tatălui tău. Ar fi inconfortabil pentru amândoi, pentru că știu că sunt înfipte adânc acolo.

Am văzut-o, momentul exact în care Rhett a decis că da, într-adevăr, îmi va trage un pumn în față. Ochii i s-au împietrit și, o fracțiune de secundă mai târziu, s-a urcat pe pat, imobilizându-mă între genunchii lui și mi-a izbit pumnul în față. Am gemut, mulțumind patului de sub mine când capul mi-a ricoșat din el.

Nu m-am gândit prea mult la durere, ci doar mi-am izbit capul, care deja zvâcnea, direct în stomacul lui tare. Tot aerul i-a ieșit din piept într-un icnet dureros, iar eu l-am împins departe de mine, ridicându-mă în picioare.

A scos un râs lipsit de amuzament în timp ce se îndrepta și el. Ne fulgeram cu privirea, cu piepturile gâfâind, cu capul meu vâjâind și el ținându-se de stomac.

— Măcar eu am un tată. Al tău nu vrea să aibă de-a face cu tine până în clipa asta. Crede că ești defect, un eșec nenorocit, și are dreptate.

— Ei bine, și eu îl urăsc la culme.

Rhett a dat din cap și mi-a rânjit în timp ce își dădea părul de pe față.

— Poate ar trebui să mă duc să o salut pe sora ta, să-i arăt că nu toți bărbații sunt la fel de jalnici ca tine. Și aș face-o încet, aș prelungi-o, toată noaptea.

Nici măcar nu mi-am dat seama că m-am năpustit asupra lui până când nu m-am ciocnit de corpul lui. Anticipase mișcarea și se pregătise pentru impact, dar m-a subestimat și tot am reușit să-l trântesc la pământ, doar că mult mai puțin dureros decât intenționasem. Apoi ticălosul s-a ridicat și m-a mușcat de umăr.

M-am retras brusc, iar el a profitat de ocazie ca să mă împingă. Stăteam gâfâind înainte ca el să se întoarcă și să părăsească camera. Drum bun și cale bătută.

Speram să nu se mai întoarcă niciodată.