Harper

Visul m-a izbit ca un val pe care nu l-am văzut venind — rapid, greu și imposibil de evitat.

Eram din nou pe acel pod.

Nu era o amintire încețoșată sau un vis pe jumătate uitat — se simțea mult prea real. Podeaua veche de lemn scârțâia sub picioarele mele, de parcă era obosită și nu mă voia acolo. Aerul se simțea greu, de parcă își ținea respirația. Deasupra, cerul era plin de nori groși, genul acela care îți spun că ceva este pe drum, chiar dacă încă nu a sosit.

Iar la celălalt capăt al podului… era Declan.

Stătea pur și simplu acolo.

Privindu-mă.

De parcă ar fi așteptat.

Nu spunea nimic. Nu se mișca. Dar era ceva în felul în care stătea — cu brațele încordate pe lângă corp, cu privirea indescifrabilă — care îmi făcea stomacul să se strângă. De parcă o parte din el voia să se apropie, iar restul nu-l lăsa să facă asta.

Am încercat să vorbesc. Nici măcar nu știu ce intenționam să spun, dar nu a ieșit niciun sunet.

Iar când am făcut un pas înainte, lemnul de sub mine a trosnit — nu doar a scârțâit, ci a trosnit, de parcă în sfârșit îi ajunsese.

*Apoi am început să cad.*

*Repede.*

*Fără să țip, fără să mă zbat. Pur și simplu… cădeam, cu acea senzație ciudată de gol în stomac, ca în clipa de dinaintea unui roller coaster, înainte să realizezi că nu mai deții controlul.*

*Dar cea mai rea parte nu a fost căderea.*

*A fost expresia de pe fața lui Declan chiar înainte să alunec — de parcă ar fi știut. De parcă mai văzuse asta. De parcă o parte din el acceptase deja situația.*

*Și totuși… nu s-a mișcat.*

M-am trezit brusc.

Camera era destul de întunecată, doar cu puțină lumină de dimineață strecurându-se prin perdele. Eram transpirată, iar inima încă îmi bătea cu putere, de parcă nu primise mesajul că coșmarul se terminase.

Am stat acolo un minut, respirând. Încercând să scutur sentimentul că ceva mă urmări din vis. Dar acesta zăbovea — vocea lui Declan, privirea din ochii lui, disperarea tăcută pe care nu mi-o imaginasem.

Încă o zi la Crescentfall.

Târându-mă afară din pat, mi-am aruncat hainele pe mine și am făcut tot posibilul să alung visul — totul — în străfundul minții. Dar pieptul îmi era strâns. Amintirea privirii tăioase a lui Garret, comanda aspră a lui Declan, amenințarea Vivianei… toate mă urmăreau ca niște umbre în timp ce părăseam căminul și mă îndreptam spre prima oră.

Istoria Teritoriilor. Exact ce-mi lipsea — linii de sânge regale și ranchiuni străvechi. Un memento perfect că nu-mi aveam locul aici.

Holurile zumzăiau deja și am simțit schimbarea de energie în secunda în care am intrat. Unii oameni râdeau; alții șușoteau. Majoritatea abia dacă mă onorau cu o privire. Dar cei care o făceau? Privirile lor erau rapide, curioase și precante. De parcă aș fi fost un semn de întrebare la care nu știau cum să răspundă.

Am mers mai încet decât de obicei, de parcă trupul meu încerca să câștige timp pe care mintea mea nu-l avea. Fiecare pas se simțea deliberat. De parcă trebuia să-mi dovedesc mie însămi că am un loc aici — chiar dacă nu credeam asta.

Și sub toate acestea, un nume continua să se învârtă în capul meu ca un fir de care nu mă puteam opri să trag.

Declan.

Am împins ușa sălii de clasă și m-am strecurat înăuntru, așezându-mă pe un loc din spate. Manualul din fața mea părea să cântărească mai mult decât mine. L-am deschis oricum, încercând să par normală, încercând să fiu invizibilă.

Dar gândurile îmi fugeau în altă parte.

Visul.

Cantina.

Acel moment — Declan interpunându-se între mine și Garret, de parcă ar fi însemnat ceva.

De ce a făcut-o?

Nu eram nimeni pentru el. Abia dacă se uitase la mine de când sosisem, iar când o făcea, era de obicei de parcă aș fi fost o gâză care i se urca pe pantof. Dar ieri… m-a apărat. Fără ezitare. Doar furie rece și o încheietură fracturată.

Vocea Vivianei îmi răsună în cap, ascuțită și amară. *El nu face parte din lumea ta. Tu nu faci parte din a lui.*

Nu greșea.

După trei zile, simțeam deja cum pământul de sub mine se mișcă. De parcă aș fi pășit într-o poveste în care nu trebuia să fiu un personaj.

Și visele — Doamne, visele. Nu erau doar ciudate. Se simțeau reale. Ca niște amintiri dintr-o viață pe care nu am trăit-o niciodată, sau poate un avertisment despre ceva ce urma să vină și pe care încă nu-l înțelegeam.

Gândurile mele o luau razna și nici măcar nu ajunsesem la a doua oră.

Ușa sălii s-a deschis cu un clic ușor, iar în cameră s-a făcut liniște. O femeie înaltă a intrat, cu părul argintiu strâns într-un coc sever care, cumva, îi făcea prezența și mai tăioasă. Nu a avut nevoie să vorbească — toată lumea s-a îndreptat de spate. Chiar și eu.

Am clipit, încercând să mă reconcentrez în timp ce ea începea să-și organizeze notițele.

*Nu atrage atenția. Doar treci de ziua asta.*

Mi-am deschis caietul cu degetele ușor tremurânde, prefăcându-mă că nu mă sting pe interior. Toți ceilalți păreau atât de relaxați, de parcă totul era normal. Era normal pentru ei.

Dar pentru mine?

Nu aparțineam acestui loc.

Și totuși, cumva, eram încă aici.

Încercând să supraviețuiesc încă unei zile într-un loc care deja simțeam că are ceva cu mine.

*** * ***

Ora s-a târât greu, fiecare minut întinzându-se mai mult decât precedentul, mintea mea rătăcind între prelegerea aridă a profesoarei și greutatea tuturor celorlalte lucruri care îmi invadau gândurile.

Mi-am menținut stiloul în mișcare pe pagină, dar se simțea mai mult ca o distragere decât ca o luare de notițe propriu-zisă.

Când a sunat în sfârșit clopoțelul, o undă de ușurare m-a cuprins. Am început repede să-mi strâng lucrurile în geantă, nerăbdătoare să scap de sala de clasă și de privirile celorlalți studenți care nu mă lăsau niciodată în pace.

Chiar când am ajuns la ușă și am făcut pasul spre ieșire, o voce m-a oprit din drum. „Domnișoară Brooks? Puteți rămâne un moment?”

Era vocea profesoarei — calmă, dar purtând o autoritate incontestabilă. Respirația mi s-a blocat în gât. Am înlemnit, o greutate bruscă apăsându-mi pieptul.

Încet, m-am întors spre catedra ei, forțând un zâmbet politicos pe față, chiar dacă panica fierbea sub suprafață. În interior, inima îmi izbea coastele, o furtună haotică de nervi și teamă vârtejindu-se în mine.

Ce voia? Aveam probleme? Urma să fiu mustrată în fața tuturor? Întrebările se învârteau neîncetat în mintea mea în timp ce înghițeam cu greu, pregătindu-mă pentru orice urma să vină.