Am înlemnit și i-am zâmbit stânjenită clientului meu cu părul argintiu. De-a lungul vieții, învățasem să-mi ascund emoțiile. Nu lăsasem niciodată garda jos în fața nimănui, mai ales în fața bărbaților. Obișnuiam să rămân impasibilă, indiferent cine era tipul respectiv sau cum arăta, dar în fața acestei persoane mă simțeam neajutorată, ca și cum ar fi putut vedea direct prin mine. Mi se părea terifiant.

— O să vă aduc o cafea atunci… m-am întors spre tejghea. Neagră, tip espresso? am aruncat eu peste umăr în timp ce mă îndreptam într-acolo.

— Atât timp cât o prepari tu, a chicotit el ușor.

— Ce cuceritor, am mormăit enervată, simțind totuși că fața mi se înroșește.

Nu-mi puteam înțelege reacțiile. De obicei îi ignoram pe toți cei de la care auzeam astfel de cuvinte. Dacă aveam o zi mai proastă, l-aș fi făcut rapid să regrete că a îndrăznit să-mi spună un singur cuvânt, dar acum… continuam să roșesc ca o idioată!

M-am dus la bar, asigurându-mă că stau cu spatele tot timpul pentru a evita privirea clientului meu bizar. Din un anumit motiv, eram convinsă că mă urmărește cu privirea tot timpul. Mâinile au început să-mi tremure nervos. Am luat o ceașcă de pe un raft și aproape am scăpat-o pe podea. Din fericire, am reușit să o prind în ultima secundă.

„Ce e în neregulă cu mine astăzi?!” m-am întrebat în gând. „Concentrează-te, Lilith!”

Am privit-o pe Mila. Am bănuit că era prea ocupată să pălăvrăgească cu Jared și Felix, umplându-le constant ceștile de cafea, ca să observe neîndemânarea mea bruscă. Când mi-a observat privirea, a chicotit și mi-a făcut cu ochiul.

— Du-te și cucerește-l, a șoptit ea tachinându-mă, aruncând o oprivire spre cel cu părul argintiu.

Am tras aer în piept și am început să-i prepar cafeaua. Am turnat apă fierbinte ca să umezesc filtrul de hârtie, apoi am pus cafeaua proaspăt măcinată și am început să fac licoarea maro-închis. Am terminat și am dus ceașca la masa clientului meu, evitându-i conștient privirea.

— Cafeaua dumneavoastră, domnule, am pus ceașca în fața lui, întorcându-mi ușor ochii de la el.

— Îți sunt respingător? a întrebat el cu vocea sa fermecătoare.

— N-nicidecum! am izbucnit fără să-mi dau seama.

A rânjit, apoi m-a privit în ochi de parcă ar fi vrut să mă devoreze. M-am tresărit și m-am îndepărtat de masa lui.

— Mulțumesc pentru cafea… Lilith, a zâmbit el curtenitor, uitându-se la ecusonul cu numele meu de pe cămașă.

— S-să o savurați cu plăcere… am mormăit ezitant și m-am întors în spatele tejghelei.

Felul în care mi-a rostit numele mi s-a părut ciudat, ca și cum ar fi știut deja cine sunt. Deodată, am devenit neliniștită.

„Ar putea fi cineva trimis de EL să mă găsească? Nu… nu miroase ca ei. Am învățat cum să-i simt de ani de zile… Tipul ăsta cu părul argintiu sigur nu e unul dintre ei”, am cumpănit eu.

Mi-am aranjat nervos mănușile, apoi am luat un ibric de cafea gol de pe masa barului.

— Lilith, Jason a întrebat din nou de tine, știi? De ce nu-i dai o șansă bietului tip? a chicotit Felix.

— Îmi pare rău, să zicem doar că Jason nu e genul meu, am rânjit eu, luând șervețelele de hârtie murdare de pe bar.

Deodată, Felix m-a apucat de încheietură.

— Nu fi așa. Dacă el nu e genul tău, poate sunt eu? a chicotit el nesimțit.

— Dă-mi drumul la mână, Felix. Nu e amuzant, am șuierat eu.

— Haide, Lilith! Ești așa o sfântoasă. Ar trebui să te mai și distrezi, m-a măsurat el din cap până în picioare.

— Am spus nu! Mi-am smuls cu forță mâna din strânsoarea lui.

— Hei! Felix s-a ridicat și a încercat să mă prindă de mână, aplecându-se peste masa barului.

M-am ferit, făcându-l să cadă peste bar, dărâmând câteva pahare și ibricul gol pe care tocmai îl luasem. Paharele s-au spart pe podea. Una dintre cioburi mi-a străpuns brațul. Am apăsat locul rănit în panică și am înlemnit.

— Ce naiba, Felix?! a țipat Mila.

M-a apucat de mâna care sângera și a început instantaneu să mă tragă spre raftul cu trusa de prim ajutor.

— Îmi pare rău! Voiam doar să se relaxeze puțin… n-am vrut să… Felix s-a speriat văzând sângele picurând de pe brațul meu.

Mila a deschis cutia și a scos bandajul și plasturii.

— O s-o fac singură! Am smuls trusa din mâinile Milei și am început să-mi îngrijesc rana singură.

— Bine! Ea a ridicat mâinile, tresărind la reacția mea. Voiam doar să te ajut…

— Mulțumesc… dar prefer să o fac singură, am zâmbit forțat.

S-a retras cu o strâmbătură pe față și s-a întors să-l certe pe Felix. Mi-am pansat mâna cât de repede am putut.

„Dumnezeule! Nu-i lăsa să-mi simtă mirosul de sânge! Te rog! Nu-i lăsa să-mi simtă mirosul de sânge!” mă rugam în mintea mea.

Din cauza vacarmului provocat de Felix, am uitat complet de misteriosul meu client cu părul argintiu. Cumva, am început să mă gândesc că trebuie să mă fi considerat o ciudată văzându-mă reacționând exagerat la o simplă tăietură. M-am uitat spre masa lui, dar nu mai era acolo…

M-am dus într-acolo; scaunul lui era gol și toate lucrurile îi dispăruseră. Dispăruse fără urmă. Se părea că luase doar o singură înghițitură din cafeaua pe care i-o adusesem. Pe masă, lângă ceașcă, zăcea o bancnotă de o sută de dolari.

— Se pare că totuși nu i-a plăcut cafeaua mea. Măcar lasă bacșișuri bune… am rânjit, luând banii.

Mila a scăpat în cele din urmă de Felix și Jared, imediat după ce i-a pus să plătească pentru daunele cauzate de Felix. Au fost ultimii clienți pe care i-am avut în acea zi. Ne-am petrecut restul timpului de lucru ștergând cioburile de pe podea și din jurul tejghelei. Donna, „drăguța” patroană a bistroului nostru, nu și-a făcut apariția. Doar ne-a dat un telefon să închidem la ora zece, așa cum făceam de obicei.

Am continuat să mă gândesc la clientul cu părul argintiu. Cum a putut să plece din bistro fără ca vreuna dintre noi să observe? Eram atât de intrigată încât m-am gândit imediat să verific înregistrarea camerei de supraveghere. I-am spus Milei că voi închide magazinul singură și, imediat ce mi-am terminat treaba, m-am dus să verific filmarea. Surprinzător, am descoperit că singura cameră care arăta zona unde stătuse el era stricată…

— Ce ciudat… am mormăit pentru mine. Nu a fost reparată acum doar două zile?

Era ușor frustrant, dar eram prea curioasă ca să uit pur și simplu de asta. Nu puteam oferi un motiv clar de ce, dar trebuia să văd ce fusese înregistrat pe celelalte camere, încercând să găsesc măcar o captură cu chipul lui.

— E ridicol. De ce vreau măcar să-i mai văd fața o dată? Părea că nu e de prin zonă, iar eu o să părăsesc locul ăsta în două zile! mi-am ironizat propriile acțiuni.

Desigur, am continuat să caut orice semn al prezenței lui pe filmări. Am găsit momentul în care aproape căzusem pe podea în timp ce el intra pe ușă. M-am văzut îndreptând clopoțelul înclinat și… imaginea s-a făcut neagră. Ecranul negru a rămas cam un minut din înregistrare, apoi au apărut niște distorsiuni, iar filmarea a revenit la normal imediat după aceea.

— Ce naiba?! am strigat, verificând pentru a treia oară. Avea cumva la el vreun dispozitiv de bruiaj sau ceva de genul?!

Am plescăit din limbă și am mormăit nemulțumită, apoi în cele din urmă am renunțat și am oprit totul. Am suspinat adânc, mi-am luat lucrurile din camera din spate și am ieșit să închid bistroul. Măcar se oprise în sfârșit ploaia.

Am luat cheile și, fără să-mi dau seama, mi-am agățat geanta de antebrațul rănit. Am șuierat simțind o durere ascuțită, dar cel mai rău lucru era că rana mi se redeschisese. Inima a început să-mi bată cu putere. Mi-am scos jacheta și am început să o înfășor în jurul brațului care sângera. Era prea târziu. Vântul purtase deja mirosul sângelui meu în jur. Am închis ușa în grabă, simțind cum corpul începe să-mi tremure, apoi am mers din ce în ce mai repede. Mă rugam să nu se întâmple nimic rău, să nu-mi fi găsit încă urma. O secundă mai târziu, un sunet de urlet a confirmat exact lucrul de care mă temeam. Acel sunet era chemarea lor. Se adunau. Se apropiau… M-au găsit.