Am ridicat privirea și am văzut niște ochi de un albastru închis fixându-mă, un cap plin de păr negru înclinat și niște buze pline zâmbindu-mi cu subînțeles. — Te-ai rătăcit, scumpo?

El era... superb. Cu gene lungi care păreau să-i sărute pomeții proeminenți de fiecare dată când clipea. Și era ceva nefiresc la ochii lui, dar asta doar îi adăuga la farmec — farmecul lui băiețesc care cumva reușea să urle a pericol. Și, la fel ca domnul Sterling, în jurul lui era un aer de putere și mister.

— Nu, am reușit să îngăim, cu o voce răgușită. De fapt, da. Am nevoie de ajutor să-l găsesc pe majordom.

O sprânceană perfect tunsă s-a ridicat a întrebare. — Sebastian? Pentru ce ai nevoie de el?

M-am luptat cu dorința de a geme și de a-l zgudui. Deși arăta imposibil de perfect, asta tot nu era suficient ca să-mi stingă furia. Tot aveam nevoie de apă și aveam nevoie să fiu singură.

— Putem sărim peste întrebări? Am nevoie doar de Sebastian, pentru că îmi trebuie să-mi arate camera.

Mă privea, cu ochii ațintiți asupra mea. — Ah, a exclamat el brusc, de parcă abia i-a trecut ceva prin cap. Seraphina. Fiica Vivianei și noua achiziție a familiei. Mă bucur în sfârșit să te cunosc, surioară.

— Poftim? am întrebat, cu furia evidentă în glas. Cine dracu' ești tu să mă numești sora ta?

S-a îndreptat, scoțând pieptul în față și, în acea clipă, am realizat cât de înalt era. Nu eram deloc o persoană scundă, dar chiar acum mă simțeam mică.

— Archer Sterling, s-a prezentat el, înclinându-se ușor.

L-am privit, încruntându-mă ușor. — Sterling... L-am măsurat din priviri. De la ochii lui albaștri la trăsăturile blânde. Singurul lucru pe care îl avea în comun cu bărbatul de mai devreme era aura.

— Sunt fiul cel mic al lui Alaric, a clarificat el la vederea întrebării de pe chipul meu.

Doar am încuviințat din cap. — Poți să-mi indici unde îl pot găsi pe Sebastian?

Archer și-a încrucișat brațele, sprijinindu-se cu șoldul de perete. — Nici măcar un „încântată de cunoștință, frățioare”?

— Nu ești. Fratele. Meu, am mârâit și eram pe cale să trec pe lângă el când mi-a înșfăcat mâna, mai repede decât am putut să clipesc măcar, imobilizându-mă de perete și presându-și corpul lipit de mine.

— Ești nepoliticoasă, a murmurat el, aplecându-se și apăsându-și nasul pe gâtul meu. A inspirat adânc și apoi s-a înfiorat, gemând înfundat în gât. Doamne, mirosul tău...

M-am zbătut împotriva lui, dezgustată și — în ciuda voinței mele — excitată. Corpul lui era tare. Fierbinte. Mai fierbinte decât ar fi fost omenește posibil. Și, fără îndoială, o parte foarte specifică a lui devenea din ce în ce mai tare.

— Dă-mi drumul, Archer, am bodogănit, zbatându-mă să mă eliberez în pofida umezelii pe care o simțeam între picioare.

S-a desprins de gâtul meu și s-a uitat la mine. Am tras aer în piept, cu ochii măriți și buzele întredeschise când i-am văzut ochii. Era... o strălucire. Nu una puternică, ci o strălucire palidă — doar cât să fie incontestabil umani.

— Mai zi o dată.

— Dă-mi... drumul, am reușit să spun, cu o voce mică.

A dat din cap, iar părul i-a acoperit ochii. Înainte să apuc măcar să gândesc, mâna mea s-a întins să-i dea părul la o parte, dezgolindu-i din nou ochii.

— Nu aia, Seraphina, a spus el, cu o voce aspră. Numele meu... spune-l.

Cuvintele mi-au scăpat din gură de la sine. — Archer...

A gemut, înfigându-și nasul din nou în gâtul meu și inspirând profund. Cu cât inspira mai mult, cu atât se întărea, până când pula i s-a presat complet erectă pe burta mea.

— Seraphina, a rostit el hârâit, frecându-se de mine. Mirosul tău mă înnebunește.

Una dintre mâinile i-a alunecat în pantalonii mei, iar asta a fost ceea ce m-a trezit la realitate. Mi-am pus mâna pe pieptul lui și l-am împins. Luat prin surprindere, s-a clătinat înapoi, cu ochii întunecați și încă strălucind — chiar mai mult decât înainte.

— E-ești un câine, am scuipat cuvintele, cu pieptul zvâcnind și fața arzând.

Ticălosul absolut a avut tupeul să zâmbească. — Aproape, dar sunt mult mai rău.

M-am întors cu spatele la el, amețită și fără respirație, și pur și simplu am plecat de lângă el. Nu știam încotro o luam, dar voiam doar să fiu departe de el.

Ce naiba a fost asta? Niciodată nu-mi mai pierdusem controlul? Mereu avusesem control asupra emoțiilor mele. Singura persoană care a reușit vreodată să mă facă să-mi pierd cumpătul fusese mama. Dar chiar și asta era o raritate.

Chiar când mă îndreptam spre scări, a apărut altcineva și m-am oprit. Stătea la capătul scărilor, îmbrăcat într-un costum de lux din trei piese, și părul coafat la perfecție.

Nu aveam nevoie de un expert care să-mi spună că acesta era un alt Sterling. Totul la el urla asta, dar era evident și în ochii săi albaștri. Acei ochi care aveau o privire nefirească.

Și acei ochi erau fixați pe ceva din spatele meu. M-am uitat în urmă și l-am văzut pe Archer într-un concurs de priviri cu fratele său. Expresia de mai devreme dispăruse, iar chipul îi era acum plin de aroganță.

Mi-am luat privirea de la el când am simțit ochi asupra mea și m-am uitat înapoi la scări. Ochii noului venit erau acum ațintiți asupra mea. M-am luptat să nu mă foiesc sub acea privire.

Spre deosebire de fratele său, acest bărbat nu avea nici urmă de farmec băiețesc. Totul la el spunea că e genul care m-ar strivi sub pantofii săi lustruiți de firmă fără să clipească.

— Domnișoară Thorne, a strigat el, prima persoană care mi se adresa pe numele de familie în această casă. Sunt Killian Sterling. Și, din moment ce Sebastian este ocupat, vă voi arăta eu camera.

S-a întors și a urcat scările, fără să se uite înapoi pentru a verifica dacă îl urmam. M-am uitat în urmă, dar Archer nu mai stătea acolo.

L-am urmat pe Killian pe scări și pe un hol lung, mergând în spatele lui, și nici măcar o dată nu a privit înapoi. Nici măcar nu și-a încetinit pasul. A mers drept înainte și, în final, s-a oprit când a ajuns la capăt, deschizând ușa.

L-am ajuns din urmă în sfârșit și am pășit în cameră, în timp ce el încă ținea ușa deschisă.

— Aceasta va fi camera ta pentru moment, m-a informat el, cu o voce rece de parcă discuta despre afaceri.

M-am întors spre el, ridicând o sprânceană. — Pentru moment?

A încuviințat din cap și nu a spus nimic pentru a explica ce voia să zică. — Te las să te instalezi atunci. S-a mișcat ca să închidă ușa, dar apoi s-a oprit, privind înapoi la mine. Ține întotdeauna ușa încuiată.

Ușa a cliculuit ușor când a închis-o, iar eu am stat nemișcată mult timp, uitându-mă în gol la locul unde statuse el.

— Dubioșilor, am mormăit, mișcându-mă în cele din urmă și îndreptându-mă spre baie.

De-abia o zi aici și îmi dădeam seama că acești oameni nu erau normali. Voiam deja să plec.