Noua mea secretară intră în birou cu un teanc de acte. Un ziar și o revistă fac parte din teanc. Apoi pleacă tiptil după ce îmi dă cafeaua.

Lucrez cu ea de doar câteva zile, dar este, sincer, cea mai bună. Își face treaba eficient. Ajunge la timp și nu bârfește. Ceea ce îmi convine de minune.

Iau revista, având nevoie de ceva să-mi distragă atenția. Am stat închisă în birou, încercând să recuperez munca. Singurele momente când plec sunt când trebuie să fac un duș și să mă schimb, sau când îl vizitez pe Mason.

Prima pagină este despre mine. Nu știu dacă să fiu supărată pe ei sau recunoscătoare. Recunoscătoare pentru că transmit mesajul: nu mai sunt un preș pe care să se calce.

„Lauren Smith s-a întors și este mai rece decât Antarctica”, scrie acolo.

Sub titlu, este o fotografie cu mine pălmuindu-l pe gardian. Apoi continuă cu relatarea celor întâmplate în acea zi.

Cineva probabil a vândut povestea și imaginea. Acea persoană va fi concediată. Imediat ce voi afla cine dracu' a fost.

— Nu au nicio idee cât de rece ne-a devenit inima, spune Blue.

Chicotesc la asta, pentru că este purul adevăr. Inima noastră a devenit atât de rece încât probabil ar îngheța pe oricine încearcă să se apropie de ea.

Dar nu asta se întâmplă când ești zdrobit? Fie rămâi distrus, fie te ridici. Nu am vrut să rămân distrusă. Nu am vrut să continui să mor încet din cauza durerii și a suferinței. Nu-mi plăcea femeia care devenisem.

Așa că mi-am înghețat inima. Înghețând durerea și suferința adânc în interior, unde nu mai trebuia să le simt.

Durerea te schimbă, iar pe mine m-a schimbat. Am fost o proastă naivă. Mi-am purtat inima pe tavă pentru oameni care nu meritau. Am dat tot ce am avut mai bun.

În final, am fost folosită și apoi aruncată. Aceiași oameni s-au întors împotriva mea și m-au distrus. Nu aveam să mai permit niciodată să se întâmple asta. Așa că a trebuit să omor vechea versiune a mea.

— Am nevoie de o alergare, suspină Blue. Nostalgia se simte clar în vocea ei.

— Știu, voi găsi ceva curând.

Având în vedere că eram un lup singuratic și fără haită, era greu pentru mine să alerg liberă. Majoritatea terenurilor sunt teritorii. Cele care nu sunt, aparțin oamenilor. Oameni cărora le place vânătoarea.

Căutam să-mi cumpăr o casă. Una cu o curte foarte mare unde să putem alerga. Una care să fie și retrasă, unde să nu-mi fac griji că vecinii ar vedea un lup în curtea mea.

Se aude o bătaie în ușă. Îi spun persoanei să intre. În clipa în care o face, îmi doresc să cadă moartă.

— Ce vrei? întreb iritată.

Darren stă în biroul meu, părând nesigur.

El răspunde calm: — Am venit să văd ce mai faci.

Îl privesc nevenindu-mi să cred. Ce era cu el și cu Miranda de credeau că suntem un fel de cei mai buni prieteni?

— Și de ce naiba ai face asta?

— Poate că ne-am separat, dar tot îmi pasă de tine. Mi-ar fi plăcut să rămânem prieteni.

De data aceasta râd. Un râs sănătos, din tot sufletul. În timp ce Blue chicotește în capul meu.

El pare atât de inocent de confuz. De parcă nu poate înțelege de ce naiba râdeam.

— Mi-ai fost prieten când m-ai numit târfă? mârâi la el.

Se pregătește să spună ceva, dar îl întrerup, vocea mea devenind rece: — Ți-a păsat de mine când m-ai dat afară de la petrecerea fiicei mele? Sau când ghearele tale s-au înfipt în gâtul meu? Sau când m-ai înșelat?

Nu-mi răspunde. Doar mă privește, de parcă nu-și găsește cuvintele. De parcă nu-și poate da seama unde a dispărut femeia pe care o cunoștea.

Ceva îi trece prin ochi. Prea repede pentru a putea citi. Oricum nu contează.

— Pur și simplu pleacă, spun după un moment.

Terminasem cu el. Terminasem cu prostiile lui.

— Lauren… încearcă el să spună, dar îl întrerup din nou.

— Ieși dracului afară, Darren. Mi-ai spus să ies din viața ta și am făcut-o. Acum cer același lucru blestemat. Nu mai însemnăm nimic unul pentru celălalt și așa va rămâne. Acum pleacă înainte să chem poliția, țip eu. Unghiile mi se înfig în palme.

Asta e ceea ce fac când mă simt atât de furioasă. Atât de lipsită de control. De parcă în clipa următoare aș putea omorî pe cineva. Durerea mă aduce cu picioarele pe pământ. Mă ancorează să nu văd negru în fața ochilor.

Știu ce mi se întâmplă. Este atât de evident. Furia pe care o simt constant și lipsa de control. Nevoia de sânge. Cum sunt mereu la o secundă distanță de a exploda.

Acestea erau câteva dintre simptomele stării de sălbăticie. Iată la ce mă reduseseră. Să trebuiască să-mi înfig ghearele în propria palmă ca să nu mă pierd pe mine însămi.

— Ce s-a întâmplat cu tine? întreabă el, cu vocea moale și îngrijorată. De parcă chiar nu ar putea înțelege.

Ce ticălos blestemat.

Suspin. — Tu s-ai întâmplat, tu și Miranda… Acum pleacă, înainte să fac ceva ce nu voi regreta.

Îmi mai aruncă o privire. — Asta nu s-a terminat, spune el înainte de a pleca.

După ce iese, mă prăbușesc în scaun. Privind fix la perete.

Nu știu cât timp am stat așa, până când mi-a sunat telefonul, întrerupându-mi transa.

— Sincer, nu credeam că ai asta în tine, spune o voce profundă. Era atât de aspră încât mi-a trimis fiori pe șira spinării.

— Cine este? Știam deja cine era, dar am decis să fac pe proasta pentru a-mi ascunde șocul.

— Știi cine este, Roșcato. Să faci pe proasta nu te prinde.

La naiba! M-a prins. Ce jenant.

— Ce pot face pentru dumneavoastră, domnule Ashford? întreb în cele din urmă.

Nu aveam nicio idee de ce suna. Dar aș minți dacă aș spune că nu eram curioasă. Era ceva la el care mă atrăgea.

Nimeni nu știe ce s-a întâmplat între el și Miranda. Tot ce știm este că el a fost cel care a cerut separarea.

— Doar Sebastian, spune el pe un ton autoritar, făcându-mă să-mi dau ochii peste cap.

— Ce pot face pentru tine, Sebastian?

— Este mai degrabă despre ce putem face unul pentru celălalt, declară el, de parcă ar fi fost evident.

Asta chiar mă intrigă. Blue chiar se agită la auzul vorbelor lui, murind de nerăbdare să afle despre ce este vorba. Sincer, nu vedeam ce am putea face unul pentru celălalt.

De asemenea, aveam îndoieli că vreau să mă încurc cu o asemenea forță. Vibrațiile pe care le-a transmis data trecută erau deopotrivă intrigante și terifiante.

Curiozitatea a învins, totuși.

— Ascult.

Tocmai când credeam că o să-mi explice totul, face neașteptatul. Ceva atât de specific bărbaților alfa și atât de enervant.

Spune cu o voce răgușită: — Ne întâlnim mâine la Rosevelt, la ora două. Am o propunere pentru tine, chiar înainte de a închide.