— Ai grijă de tine, șopti Junia, ștergând o lacrimă rătăcită de pe obrazul lui Kaelith.

— Promit. Te sun imediat ce mă instalez.

— Apel video! Vreau să văd noua locuință, spuse Junia, clipind des ca să nu-i dea lacrimile.

Kaelith o strânse într-o altă îmbrățișare. Făcu un pas înapoi și îl lăsă pe Torin să-și pună brațele în jurul umerilor Juniei.

— O să am eu grijă de ea, Kae. Nu-ți face griji, spuse Torin, sărutând-o scurt pe Junia pe păr.

— Să stai departe de probleme, Torin, și departe de...

— Debbie, știu, spuse el cu un zâmbet. Ea dori să-l îmbrățișeze și pe el, dar amândoi se uitară spre perechea ei sortită, care stătea sprijinit de Mustangul său cu brațele încrucișate. Ochii lui se mijiă spre lupul mascul. — Pleacă de aici, șopti el. Înainte să mă omoare. — Torin trase de guler și înghiți în sec, făcând-o pe ea să râdă.

— Dă-o naibii, șopti ea, dând-o pe Junia la o parte ca să-l poată îmbrățișa.

Torin chicoti și o strânse tare în brațe. Graeven mârâi și ea îl auzi apropiindu-se.

— Nu-l lăsa să te calce în picioare, Micuță Vulpe, șopti Torin. Ești o scânteie puternică. Dă foc lumii lui, bine?

Kaelith dădu din cap la pieptul lui înainte ca Graeven să o tragă de acolo și să-și înfășoare brațul în jurul umerilor ei într-o strânsoare posesivă. Își șterse lacrimile de pe față, ignorându-și perechea sortită ale cărui pumni se încleștau de dorința de a-l băga pe Torin în pământ. Îi strânse mâna de pe umărul ei, iar mușchii lui se relaxară. *Ei bine, asta e o tactică bună.*

Torin își reluă poziția cu brațele în jurul Juniei.

— Du-te, micuțo, pleacă de aici. Sună-ne oricând. Iar tu, spuse el, privindu-l pe Graeven cu o expresie ostilă care se transformă repede într-una de acceptare. Ești un om norocos. Să nu cumva să o consideri *vreodată* ca fiind ceva de la sine înțeles.

Graeven dădu din cap și privi în jos spre ea. Ea zâmbi, iar buza lui se curbă în sus.

— Haide, iubito.

O luă de mână și o conduse la mașină. Îi ținu ușa din dreapta deschisă. Ea urcă și se întoarse spre prietenii ei. Junia îi făcu cu mâna, iar Torin o îndemnă să meargă înainte. Se cufundă în scaun și îl lăsă pe Graeven să-i închidă ușa încet. Coborî geamul în timp ce el se urca la volan și pornea mașina. Aceasta tolni la viață, iar Junia își făcu vânt cu mâna în timp ce rosti fără voce: „*hot*”. Kaelith zâmbi și își dădu ochii peste cap. Îl simți pe Graeven luându-i mâna într-a lui și își luă ochii de la prieteni ca să-l privească. El îi ridică mâna la gură și i-o sărută ușor.

— Ești gata? întrebă el, oferindu-i ocazia să-și ia la revedere din nou.

Lacrimi noi îi țâșniră în ochi, dar dădu din cap. El îi coborî mâna în poala lui, își folosi mâna liberă ca să bage mașina în viteză și o lăsă să alunece înainte. Ea își întoarse capul ca să-i privească pe prieteni. Zâmbetele lor strălucitoare se stinseră curând, devenind prea îndepărtate pentru a mai fi distinse. Pe măsură ce virau la colț, își luă rămas bun de la vechea ei viață și privi înainte spre cea nouă.

— S-ar putea să am o întrebare ciudată pentru tine, spuse Kaelith, ținându-și ochii ațintiți pe fereastră.

— Care e aceea?

— Hm, licanii trăiesc foarte mult timp, nu-i așa? întrebă Kaelith, uitându-se la perechea ei ca să-i vadă reacția. El zâmbi blând, dar continuă să privească înainte.

— Da, există o concepție greșită că am fi nemuritori. Nu suntem. Doar trăim mult mai mult decât majoritatea. Și noi îmbătrânim, dar mult, mult mai încet, explică el cu același zâmbet blând și cunoscător.

— Deci, hm, câți ani...

— Am 32, răspunse el, aruncându-i o privire cu un rânjet plin de umor. Kaelith scoase un mare oftat de ușurare, făcându-l pe Graeven să izbucnească în râs. Ce ai fi făcut dacă aș fi spus 327, hm? Ar fi fost un motiv de despărțire?

Kaelith îi studie linia maxilarului și ridurile fine de la ochi când zâmbea. Roși furios. *Nu*, se gândi ea, *nu, gândul ăsta nici nu mi-ar fi trecut prin minte.*

— Cât de departe e Blackwood? întrebă ea, schimbând subiectul înainte de a se adânci prea mult în acele gânduri.

El se juca cu degetele ei în mâna lui.

— Aproximativ o oră și jumătate până la casa mea.

— Serios? Credeam că e mult mai aproape, chiar la ieșirea din oraș. — Kaelith alesese Silverlake pentru că trebuia să fie aproape de licani. Oare casa haitei lor era chiar atât de departe? Chiar nu fusese niciodată în siguranță?

— Prima poartă este la vreo 15 minute.

— *Prima* poartă? întrebă ea, studiindu-i chipul chipeș în lumina după-amiezii. El se uită spre ea și zâmbi, observându-i privirea.

— Sunt trei, șopti el, ducându-i din nou mâna la buze în timp ce menținea contactul vizual. Nu mai ai cum să scapi de mine acum.

Ea pufni înainte de a zâmbi. Poate Junia avea dreptate. Cu siguranță *el* nu putea trece de trei linii de gard de înaltă securitate și apoi să încerce să o ia de lângă o *haită* de licani? Mâna ei liberă îi atingi instinctiv interiorul pulpei și se uită din nou spre Graeven, care zâmbea și urmărea drumul. Va trebui să-i spună curând, altfel va afla singur. Dădu din cap, nesimțind nevoia să se gândească la asta chiar acum. Privi înainte spre drum și spre prima poartă a haitei de licani Blackwood.

Aproape două ore mai târziu, Graeven opri mașina în fața unei căsuțe drăguțe din piatră, cu un singur etaj și iederă cățărându-se pe o parte. Avea mai multe ferestre cu vitralii și o prispă primitoare și mare, cu un leagăn și câteva scaune din lemn. Kaelith coborî din mașină și așteptă ca el să-i ia câteva genți din portbagaj. El îi făcu semn cu mâna înainte, invitând-o să intre prima.

— Nu locuiești în casa haitei? întrebă ea în timp ce mergeau pe trotuarul de piatră cubică.

— Îmi place intimitatea, răspunse el.

Urcară treptele inegale ale prispei, iar el își așeză mâna pe spatele ei, deasupra taliei. Descuie ușa. Intră înaintea ei și ea observă cum umerii i se încordară. Se uită în jur, dar nimic nu părea nelalocul lui.

Interiorul era plin de lemn cald. De la podele la mobilierul de bun gust și șemineul din piatră din sufragerie, avea senzația că intrase într-o cabană de basm situată în mijlocul pădurii. Inpiră, așteptându-se să simtă mirosul înțepător al perechii sale sortite amestecat cu cedru, dar încremeni la jumătatea drumului. Mai era un miros aici, unul care îi făcu părul de pe brațe să se ridice. Un mârâit jos îi vibră în piept, luând-o prin surprindere. Păși înainte cu pas vânătoresc.

Undeva, în mintea ei, îl auzea pe Graeven încercând să o oprească, dar îl ignoră. Deschise o ușă și văzu sursa mirosului dulceag, întinsă pe patul lui Graeven, complet goală. Femeia îi rânji, dar își schimbă expresia în clipa în care Graeven intră în spatele ei. Femeia păru șocată și rănită în timp ce se acoperi cu cearșaful doar cât să ascundă esențialul.

— Grae? Cine e fata asta? întrebă femeia, ridicându-se în capul oaselor și ținând o mână peste piept.

Kaelith se încruntă. Un fior de durere îi străpunse pieptul și se întoarse să plece. Graeven o apucă de braț, împiedicând-o să fugă. Cel puțin nu o punea să privească.

— Aramina, ce naiba faci? întrebă el, cu vocea joasă și periculoasă.

— Eu... eu nu înțeleg. Ai fost plecat câteva zile. Am crezut că vei fi fericit să vii acasă la iubita ta... șopti Aramina, cu o falsă îndoială strecurată în voce. Cine e fata asta pe care ai adus-o acasă? întrebă ea din nou.

Kaelith încercă să-și elibereze brațul, nevrând să facă parte din acest schimb de replici. Strânsoarea lui Graeven nu făcu decât să se intensifice. Umilința îi copleși orice altă emoție. Încercă să oprească lacrimile să-i curgă pe față. Perechea ei sortită avea o iubită? Asta îl ținuse departe câteva zile? Dorise să mai aibă un ultim weekend cu femeia pe care o iubea? Oare...

— *Nu* ești iubita mea. Nu ai fost niciodată. Cum naiba ai intrat în casa mea? A fost Lennox?? întrebă Graeven, tăindu-i gândurile care o luaseră la vale. *Lennox acum?*

— Mi-ai dat o cheie, mai știi? De ce ești așa, Grae? Nu te bucuri să mă vezi? întrebă Aramina, folosind din nou acel nume ciudat.

— Să nu-mi mai spui așa. Ieși dracului afară. Știu exact ce faci și n-o să meargă. Ieși! ordonă Graeven.

Își lăsă aura să iasă la suprafață, iar efectul aproape că o doborî pe Kaelith în genunchi. Cum putea comanda lui să fie atât de puternică dacă nu deținea un rang înalt? Era o trăsătură a licanilor masculi? La fel de repede cum apăruse, aura se stinse și ea putu să respire mai ușor din nou. Kaelith auzi femeia coborând din pat și mergând cu picioarele goale spre ușă, spre ei.

— Lasă cearșaful, ceru Graeven.

Aramina așteptă până când ajunse lângă ei, la doar câțiva centimetri de Kaelith, înainte de a lăsa cearșaful să cadă de pe corpul ei perfect format. Kaelith observă că era plină de tatuaje ca mulți alți licani, dar ale ei erau înfășurate în jurul corpului într-un model complicat și frumos care se împletea pe ambele picioare și apoi se unea la spate, urcând de-a lungul coloanei vertebrale. Aramina îi rânji lui Kaelith, scoțându-și în evidență sânii fermi și rotunzi.

— Ne vedem mâine, Grae. — Îi făcu cu ochiul lui Kaelith și apoi ieși, lăsând în urmă o dâră din mirosul ei grețos de dulce.

Respirația lui Kaelith era greoaie în timp ce se lupta cu emoțiile brute care clocoteau în interiorul ei. Furia, gelozia, umilința și confuzia se băteau în ea pentru supremație. Cu fiecare respirație sacadată, inhala și mai mult din mirosul acelei femei. În mod clar fusese intimă cu perechea ei sortită. Când fusese ultima dată, nu putea fi sigură. Putea să întrebe, Graeven i-ar fi spus, dar nu voia cu adevărat să știe. Oare voia?

În timp ce se lupta să gândească și să-și limpezească mintea, mirosul femeii continua să o batjocorească. Pielea o furnica. Emoțiile deveneau tot mai puternice cu cât simțea mai mult mirosul femelei rivale. În depărtare, auzea o voce care îi striga numele, spunându-i să respire. Dar nu putea respire.

Fiecare gură de aer o aducea mai aproape de prăpastie. Simți cum i se ridică părul pe brațe. Vederea i se îngusta, se lărgea, se îngusta din nou. Închise ochii ca să lupte cu greața care amenința să o cuprindă. Două mâini îi cuprinseseră obrajii, iar mintea i se goli.