Până când el s-a retras, genunchii lui Kaelith tremurau. El își ridică degetul arătător pentru a-i urmări linia maxilarului până la obraz și apoi buzele pline. Ea le deschise cu un geamăt înăbușit. Ca atras de sunet, el își coborî capul și își atinse buzele ușor de ale ei. Un curent electric, ca un șoc static, se aprinse la atingerea lui. Se trase înapoi, la fel de tresărit ca și ea.

— Fir-ar să fie, mormăi el.

În clipa următoare, o ridică pe blat. Mâinile lui mari îi strânseră șoldurile cu putere și o traseră lipită de el. Buzele lui se izbiră de ale ei, iar ea scoase un strigăt. Brațele ei se înfășurară în jurul gâtului lui, fixându-l de ea. El îi mușcă buza inferioară, iar ea gâfâi, lăsându-i limba să-i pătrundă în gură. Limbile lor se întâlniră și se ciocniră, fiecare luptând să o domine pe cealaltă.

Picioarele ei se înfășurară în jurul taliei lui și simți erecția lui tare ca piatra presând-o. Își dădu capul pe spate când îl simți pulsând împotriva ei. Buzele lui trasară o cale de sărutări pătimașe pe gâtul ei expus până când găsi punctul în care gâtul se întâlnește cu umărul. Supse pielea sensibilă de acolo și ea îi simți dinții.

— Zeițo, suspină ea, în timp ce plăcerea creată acolo se revărsa spre centrul ființei ei.

Era ca și cum nimeni n-ar mai fi atins-o vreodată. Ca și cum terminațiile nervoase de pe pielea ei ar fi zăcut adormite până să fie trezite de degetele și buzele lui. Buzele lui își găsiră drumul înapoi la ale ei și îi cuprinse fața cu ambele mâini în timp ce o domina cu forța sărutului său.

— Graeven?

Kaelith scoase un țipăt scurt și se trase înapoi la auzul vocii străine din pragul ușii. Perechea ei sortită îi ținu capul la pieptul lui pentru a se putea ascunde. Respirația lui era greoaie și ea observă cum degetele lui strângeau blatul până când i se albiseră încheieturile din cauza întreruperii.

— Ce este? mârâi el aproape, cu o voce mult prea răgușită pentru a prevesti ceva bun.

*Deci,* se gândi ea, *numele perechii mele sortite este Graeven.* Desigur, aproape că îi devorase corpul fără să-i știe măcar numele. *Scurtă.*

Bărbatul misterios din ușă chicoti.

— Scuze că *întrerup*. Valen te caută. Trebuia să plecăm acum cincisprezece minute.

Graeven suspină.

— Bine. Ajung într-un minut.

— Aștept aici, spuse bărbatul, făcându-l pe Graeven să mârâie.

Graeven se îndepărtă și se întoarse să-l privească cu ciudă pe bărbat, oferindu-i lui Kaelith prima ocazie de a-l vedea. Bărbatul era deșirat, cu părul blond și ochi albaștri sclipitori. Purta un rânjet de motan Cheshire în timp ce acei ochi o cercetau pe ea, care încă stătea pe blat. Se luptă să nu se holbeze, deoarece pe partea dreaptă a feței lui era tatuat un model tribal elaborat. Chiar și fără tatuaj, și-ar fi putut da seama că acest bărbat era cineva de care trebuia să stea departe.

Graeven păși înapoi în fața ei, protejând-o de privirea pofticioasă a bărbatului. Îi întinse mâna și o ajută să coboare de pe blat. Ochii lui căprui se fixară în ai ei și, pentru o clipă, se priviră unul pe celălalt, neștiind ce ar trebui să facă mai departe. Avea de gând să o roage să vină cu el? Ar trebui să întrebe ea?

— La naiba, asta e bună, mormăi bărbatul care zăbovise.

Kaelith tresări și se întoarse să-l vadă pe bărbat băgându-și degetele în bolul cu amestecul pe care îl pregătise pentru tortul de ciocolată. Vederea i se încețoșă de furie.

— Ce naiba faci? lătră ea, repezindu-se spre el. Asta nu e bucătăria bunicii tale, există norme sanitare, nemernicule! Kaelith îl împinse pe bărbat și se uită cu furie la bolul distrus, destinat pentru șase torturi.

— Ai grijă la limbaj, *Proscriso*, scuipă bărbatul, ridicându-se amenințător deasupra ei. Ea înghiți în sec când ochii lui se înnegriră de furie, iar pumnii i se strânseră.

Kaelith simți o mână prinzându-i încheietura și trăgând-o înapoi. Graeven îi eliberă apoi mâna și se așeză relaxat între ea și bărbat. Ea privi mușchii spatelui lui încordându-se sub sacoul costumului.

— Dă-te la o parte, Graeven. Îi dau o lecție acestei curve proscrise și plecăm, ordonă cel cu fața tatuată.

Într-o fracțiune de secundă, Graeven îl înșfăcă pe bărbat de reverele sacoului și îl ridică de la pământ. Un mârâit amenințător umplu bucătăria, făcând ca firele de păr de pe brațele ei să se ridice. Făcu un pas înapoi involuntar când caninii bărbatului ieșiră la iveală și acesta mârâi înapoi la perechea ei sortită.

— Poate că ești târfa lu’ tăticu’, șuieră bărbatul, dar tot subordonatul meu ești. Dă-te la o parte, ticălosule.

Graeven mârâi și îl împinse pe bărbat, trimițându-l să zboare câțiva metri până în perete. Bărbatul se izbi de perete cu un zgomot puternic. Graeven ținu o mână în spate spre Kaelith, ca și cum i-ar fi semnalat să nu se miște... ca și cum ar fi putut oricum. Ea stătea nemișcată, paralizată de frică, în timp ce bărbatul se ridica la întreaga sa înălțime și se scutura. Ochii îi rămăseseră negri ca tăciunele. Pielea îi tremură și ea auzi oase trosnind și realiniindu-se.

— Deci așa stă treaba? șuieră bărbatul, la care Graeven dădu o dată din cap. Bine, dar ține minte ce-ți spun, o să regreți asta.

În cele din urmă, bărbatul ieși furtunos din cameră, fără îndoială pentru a merge să se plângă alphei său. Graeven suspină și umerii i se relaxară. Se întoarse spre ea, în timp ce ochii negri reveneau la culoarea căpruie.

— Ești bine? întrebă el, trecându-și degetul mare peste obrazul ei, lăsând în urmă o urmă de căldură. Kaelith dădu din cap.

— Graeven! strigă o voce autoritară de pe hol.

Pumnii lui Graeven se strânseră de frustrare și maxilarul i se încordă. Suspină.

— Trebuie să plec. Mă voi întoarce și vom... vorbi, șopti el.

— Când? nu se putu ea abține să întrebe, în timp ce el îi trăgea buza inferioară în jos cu degetul mare.

— Diseară, promise el.

Graeven se aplecă și își apăsă buzele pe ale ei, pecetluind promisiunea. Ea se lăsă spre el, iar el scoase un geamăt înainte de a se îndepărta. Ochii lui o mai cercetară o dată înainte de a suspina și de a ieși hotărât din cameră. Kaelith se dezumflă, prăbușindu-se pe masă pentru a-și face vânt feței care îi ardea.