Sienna

Ultima zi. Simțeam că întreaga mea viață atârna de acest moment decisiv. Era totul sau nimic. Și mă simțeam de parcă muream. Îmi dădusem tot sufletul pentru a găsi un client demn. Și nimeni nu se ținuse de cuvânt. Priveam cum se scurge timpul pe ceas. Zece minute. Mai aveam zece minute ca să scot la capăt un miracol.

Dar, evident, n-am avut un asemenea noroc. Nu aveam resursele și banii lui Preston. Tot ce aveam era o foaie matricolă excepțională și o bucată de hârtie care spunea că pot încerca să fiu avocat.

"Ei, ei," oftează Preston, scoțându-și capul deasupra peretelui despărțitor al biroului. "Mare păcat cu stagiul, Sienna. Aproape că am crezut că l-ai luat."

"Taci din gură," mârâi eu.

"Să nu zici că nu te-am avertizat, Sienna," spune el, umflându-și buza de jos. "Am încercat să te scutesc de suferință–"

"Abia aștept ca cineva să-ți spargă mica ta bulă," mă răstesc furioasă. "Uită-te la tine cu banii lui tăticu' și contactele lui tăticu'. Nu ai dovedit nimic nimănui aici. Eu am depus muncă grea și am băgat timp–"

Fața i s-a întunecat. "Și uită-te unde te-a dus asta," spune el sumbru. "La nimic altceva decât un trofeu de participare și un preaviz de concediere. Nu ești cu nimic specială doar pentru că ai muncit mai mult. Sincer, Sienna. Ești cea mai naivă fată pe care am cunoscut-o vreodată."

Am făcut tot ce-am putut să opresc durerea să-și facă loc spre ochii mei. Dar o simțeam cum îmi sugrumă gâtul. Mă ridic în liniște, adunându-mi lucrurile.

Eram pur și simplu atât de sătulă de toate. Aveam planuri. Eram pe drumul cel bun spre a deveni un avocat uimitor. Mi-am tocit viața studiind pentru asta, doar ca să fiu trasă în jos de propria mea lipsă de sociabilitate.

Totul fusese lipsit de sens. Simțeam că de la acea noapte, viața mea se învârte scăpată de sub control și nu știu cum s-o opresc. De asta îmi era cel mai frică. Că toată acea muncă titanică fusese irosită.

Poate că nu ar trebui să fiu atât de surprinsă. Niciodată nu mi-a picat nimic ușor. Faptul că am ieșit din liceu ca șefă de promoție mi-a dat un fals sentiment de încredere. Toți îmi spuseseră că eram spectaculoasă ca elevă. Dar să fiu o elevă grozavă nu garanta că aveam să fiu un avocat grozav.

Nu-mi amintesc cum am ajuns acasă, doar că atunci când am ajuns, Chloe era la ușa mea. Se sprijinea nonșalant de perete, cu brațele încrucișate.

"Hei, străino," spune ea cu subînțeles.

Am tras adânc aer în piept, luptându-mă cu impulsul de a exploda și de a-mi pierde controlul furiei. "Hei, Chloe," spun, forțând un zâmbet pe față. "Ce mai faci?"

"Ești datoare la mine pentru că m-ai lăsat baltă aseară," rânjește ea. "Aproape că stă să înceapă o conferință de presă pe ESPN. M-am gândit că te poți revanșa."

Îmi întinde o pungă de plastic. "E de la localul de burgeri de la capătul străzii," oferă ea.

Nu puteam spune nu unui strop de mâncare de consolare fix în momentul ăsta. "Cartofi prăjiți?"

Dă din cap aprobator. "Cu extra sos de usturoi."

Am scos un geamăt de plăcere. "Bine," spun, descuiind ușa. "Ești o nebună."

"Oh, știi că mă iubești," pufnește ea.

"Uf. Știi că da," mă plâng eu. "Vreau nenorocitul ăla de burger."

Chloe mă ghiontește în umăr. "Deschide ușa și o să-ți primești prețiosul burger."

Deschid ușa larg și mă arunc repede pe canapea. Întind mâna după telecomandă și pornesc televizorul, căutând canalul. Dau peste el fix în mijlocul unei pauze publicitare.

"Burgerul," ordon simplu.

"Vine imediat," răspunde ea, întinzându-mi deliciul înfășurat în hârtie.

Rupând ambalajul, iau o mușcătură, gemând de la alinarea pe care mi-o dădea mâncarea.

"Deci," spune ea, înghițindu-și propria îmbucătură. "Cum a fost la muncă?"

M-am uitat urât la ea. Munca nu mai era problema mea. Se terminase și urma să trec peste. "Pas," am bombănit, luând o altă mușcătură.

A scos un oftat greu. "Chiar atât de rău, ăă?"

"Pur și simplu... am terminat cu asta," bombăn eu. "M-am săturat să-mi mai fac griji acum."

"O, slavă Domnului," spune ea recunoscătoare.

Reclamele se termină și comentatorii reapar pe ecran.

"Bine v-am regăsit, o, ce emisiune grozavă avem pregătită pentru telespectatorii noștri," spune unul entuziasmat. "Îi avem pe reporterii noștri jos la Centrul Camden în seara asta, căutând să obțină câteva perspective chiar de la căpitanul anului de la Corsairs, Declan Vance!"

"Așa este, Jovan," încuviințează celălalt comentator. "Din clipa în care acest puști a pus piciorul pe gheața din NHL, a fost o forță a naturii. Adică, direct de la început, a intrat cu o viteză și o precizie fantastice. Nu-i de mirare că a condus această echipă a Corsarilor la atât de multe victorii."

"Absolut," aprobă el. "Mergem în direct în sala de presă pentru a asculta ce are de spus Domnul Vance despre acest sezon."

Camera sare la o cameră cu o masă lungă. În centrul ei stătea alegerea mea numărul unu pentru cine aș vrea să văd izbit de un perete la următorul meci.

"Domnule Vance," strigă un reporter. "Aici!"

Declan zâmbește, înclinând capul în direcția reporterului. "Ce mai faci, Judson?"

Judson râde. "Sunt bine. Sunt aici din partea The Independent și eram curios ce părere ai despre șansele voastre de a câștiga Cupa Stanley anul acesta," întreabă el.

Declan chicotește. "Știi deja ce părere am," a început. "Oricine poate câștiga în punctul ăsta. E devreme în sezon, încă mai avem o mulțime de meciuri de jucat."

"Știm deja ce vrea publicistul tău să crezi," a adăugat reporterul. "Spune-ne ce crezi tu cu adevărat."

Declan se apleacă în față pe scaun, apropiindu-se de microfon. "Cupa vine acasă."

Imediat, mai multe mâini se ridică în aer. Chloe chițăie de încântare.

"E pur și simplu atât de fierbinte," țipă ea.

A trebuit să mă lupt ca să-mi țin burgerul în stomac. "Da," bombăn. "Atât de fierbinte."

S-au pus mai multe întrebări. Fiecare răspuns pe care-l dădea părea răspunsul perfect pe care să-l oferi. Dintr-un punct de vedere al relațiilor publice. Era greu să nu te gândești la cât de perfect părea să fie la toate. Era enervant.

Asta până când o întrebare mi-a ciulit urechile.

"Domnule Vance," spune o femeie. "Știm cu toții că sunteți la mare căutare printre fanele feminine. Dar aveți pe cineva special acasă?"

Pentru prima dată în tot acest interviu, a arătat ca o căprioară prinsă în faruri.

"Eu–," a înghițit el în sec. "Am avut pe cineva. Cândva."

"Ne poți spune un pic despre ea?"

Și-a lăsat capul în jos. "Numele ei era Sienna," a răspuns el în cele din urmă. "Ea era specială pentru că din toți cei pe care îi cunoșteam, nu-i păsa câte goluri am dat sau câte campionate naționale am câștigat. Asta nu a fost niciodată ceea ce mi-a definit valoarea pentru ea."

"Sienna," spune Chloe rar. "Ce se întâmplă?"

Sincer, nu știam. N-aveam nicio idee ce încerca să facă nemernicul ăsta fix acum. Doar am clipit la ecran.

"Ai ceva ce ai vrea să-i transmiți?" a întrebat reporterul din nou.

Declan a dat din cap, ridicându-și în cele din urmă privirea înapoi la cameră. "Dacă te uiți la asta, Sienna, habar n-ai cât de rău îmi pare pentru cine am fost. Nu meritai să treci prin toate astea. Am fost un dobitoc. Mă gândesc tot timpul la ziua în care mi-ai adus înapoi tricoul din liceu. Ar fi trebuit să lupt pentru tine."

Aerul mi-a fost scos din plămâni.

Nenumărați oameni din toată țara priveau scena la TV.

"Sienna," repetă Chloe, cu o voce stinsă. "Tocmai a spus Declan Vance..."