"Tu?" Dau din cap și mă uit la Penelope, apoi înapoi la bărbatul de aproape doi metri care stă în fața mea. "Nu. Nu, șeful meu era un tip mai în vârstă, tu ești..."

Declan dă încet din cap. "Sigur l-ai cunoscut pe tatăl meu. Arthur Sterling. El a ținut interviurile în locul meu cât am fost plecat din oraș cu afaceri."

Îl privesc fix pe Declan și blestem soarta care nu mai termină să-și bată joc de mine. "Deci, tu ești șeful meu?"

Declan aprobă din cap și se joacă distrat cu butonii de la manșete, cu sprâncenele strâns încruntate. "Așa s-ar părea."

"V-ați cunoscut deja..."

"Penelope, lasă-ne." poruncește el, fără să-și mute privirea de la mine, iar Penelope se face nevăzută din birou, lăsându-ne singuri.

"Asta e o glumă, nu-i așa? Pentru că nu se poate întâmpla asta," murmur eu, plimbându-mă de colo-colo. "N-are cum."

Declan se freacă pe ceafă, privindu-mă cum mă agit frenetic, mormăind incoerent de una singură, ca o nebună. "Seraphina, ce-ar fi să ne așezăm?" propune el, dar eu dau din cap în semn că nu.

"Nu. Nu pot să stau jos," răspund eu, trecându-mi degetele prin păr, plină de frustrare. "Simt că mă aflu într-un coșmar din care nu mă pot trezi." Mă opresc din umblat și mă uit la el. "Mă... urmărești?"

El izbucnește în râs — și nu mă refer la un simplu chicotit, ci la un râs din tot sufletul. "Să te urmăresc?" spune el printre hohote, în timp ce eu stau acolo și îl privesc neimpresionată. "Eu ar trebui să-ți pun întrebarea asta, scumpo. Tu ești cea care tot apare peste tot. Nu are cum să fie o coincidență."

Mă încrunt la el și trântesc destul de tare dosarul din mână pe biroul lui. "Poftim? Insinuezi cumva că sunt vreo fană psihopată sau așa ceva?" întreb eu, făcând un pas spre el, iar el mă privește cu atenție. "Cred că vei descoperi că tu ai fost cel care m-a abordat în club," spun eu, împungându-l cu degetul în piept, la care el zâmbește șmecherește și ridică o sprânceană. "Și a fost, de asemenea, ideea ta să plecăm împreună din club," adaug, împungându-l din nou, iar zâmbetul i se lărgește. "Tot tu ai fost cel care m-a sărutat, așa că te rog să-mi explici cum de eu par a fi obsedata care urmărește aici?" termin eu, punându-mi mâinile în șolduri și privindu-l de jos în sus, în așteptarea unui răspuns.

Declan își umezește buzele și dă din umeri. "Glumeam doar, dar e drăguț să văd că ai o latură aprigă, scumpo. Ador asta la o soție." Oftând, dau ochii peste cap. O să-l omor pe băiatul ăsta.

"Nu sunt soția ta," mârâi eu aprinsă. "Dacă stau să mă gândesc bine; nu sunt nici asistenta ta. Îmi dau demisia." Îi spun și mă întorc să plec, dar Declan mă apucă de braț și mă oprește.

"Seraphina, haide. Doar te necăjesc. Putem rezolva asta, vino și așează-te un minut, te rog?" Îmi smulg brațul din strânsoarea lui, merg spre biroul lui și mă așez pe unul dintre scaunele crem din față. Declan vine și se oprește în fața mea; sprijinindu-se de birou, își încrucișează brațele la piept și mă privește serios. "Nu trebuie să-ți dai demisia. Suntem amândoi adulți. Încă putem lucra împreună."

"Cum? Cum am putea să lucrăm împreună după tot ce s-a întâmplat? Suntem căsătoriți, îți amintești?" Declan dă din umeri.

"Da, și? Cine de aici știe că suntem căsătoriți în afară de noi? Reacționezi exagerat. În plus, tatăl meu te-a angajat dintr-un motiv, deci trebuie să fii bună la ceea ce faci." Oftând greu, dau din cap.

"Reacționez exagerat? M-am măritat cu nenorocitul meu de șef. Am trecut de la a fi asistentă la ușuratica biroului care s-a culcat cu directorul general." Declan se îndreaptă din poziția aplecată și își trece degetele prin păr.

"Seraphina, despici firul în patru. Nimeni nu va afla ce s-a întâmplat între noi, îți promit." Mă asigură el. Pare sincer, dar sentimentul sâcâitor pe care îl am în stomac mă face să mă simt neliniștită.

"Fie," cedez eu cu un oftat. Îmi mijesc ochii. "Sigur ai crezut că sunt o mare proastă că nu am știut cine ești. De ce nu ai spus nimic?"

"Nu am crezut deloc asta," zâmbește el cu căldură. "Dacă e să fim sinceri, a fost plăcut să fiu tratat ca o ființă umană normală în loc de un--"

"Miliardar playboy notoriu?" termin eu, iar el chicotește un pic, coborându-și privirea spre pantofii negri din piele Louboutin pe care îi purta. "Sunt un pic mai profund de atât, dar da. S-ar putea să-mi fi plăcut că nu ai părut deloc impresionată de faptul că aveam bani."

"De ce aș fi? Doar pentru că ai bani nu te face mai bun decât oricine altcineva. Când te tai, tot roșu sângerezi, la fel ca restul dintre noi, simpli muritori."

Privirile ni se întâlnesc; ne uităm unul la celălalt pentru o lungă clipă. Declan zâmbește și dă din cap, aparent încântat de răspunsul meu. Ocolește biroul și se așează pe scaun. "E aproape ora prânzului. Ai vrea să ieșim să luăm prânzul?"

"Prânzul?" intonez eu, iar el aprobă lăsându-se pe spate în scaun.

"Da, putem merge la bufetul de mic dejun." Gem și mă ridic. "Putem împărți niște clătite."

"Te urăsc," rostesc eu și mă întorc să merg spre ușă. Îl aud pe Declan râzând în spatele meu.

"Hei, ce se întâmplă în Vegas..."

"Taci." Ies din biroul lui și privesc înapoi pentru a-l vedea cum mă urmărește cu un zâmbet larg pe față, clătinând din cap. Fetele vor face un atac de cord când vor auzi asta.

Merg la baie și formez numărul Beatricei. Răspunde după două sonerii. "Yo ho, care-i treaba?"

"Care-i treaba? Stai să-ți spun eu care-i treaba. Ții minte miliardarul ăla cu care m-am măritat din greșeală?"

"Miliardarul ăla sexy, da."

"Ei bine, acel 'miliardar sexy' nu e doar dragul meu soț... e și noul meu șef," îi spun și o aud tușind și gâfâind la celălalt capăt, clar înecându-se cu ceva. "Ai murit?"

"Sunt bine. Sunt ok. Cum adică e șeful tău?" întreabă ea, dregându-și vocea.

"E șeful meu. Bărbatul care mi-a luat interviul era tatăl lui... Arthur Sterling. Cum de nu am făcut legătura, Bea? În puii mei. Sunt o fată deșteaptă... cel puțin așa credeam. Am ținut cartea lui de vizită în mână și nu am realizat. Probabil crede că sunt o idioată nenorocită. Doamne, mor de rușine," murmur eu, închizând capacul de la toaletă și așezându-mă pe el.

"S-au întâmplat multe în decurs de patru zile. Mintea mea nu poate face față la toate astea; nu știu cum te descurci cu totul atât de calm," spune ea într-o încercare de a mă face să mă simt mai bine.

"Calm? Sunt în pragul panicii, Beatrice. Nu pot să lucrez aici. E prea ciudat să lucrez cu el cot la cot zi de zi. Nu pot s-o fac. O să-mi dau demisia."

"Seraphina, nu. Nu uita; ai nevoie de jobul ăsta. Amintește-ți cât de entuziasmată erai să ai în sfârșit o slujbă într-un domeniu de care ești interesată. Jobul ăsta îți va deschide tot felul de uși în viitor. Concentrează-te doar pe munca ta și îți promit că la final, când vei fi o arhitectă al naibii de bună, totul va fi meritat." Dau din cap și oftez. Avea dreptate. Oricât de mult ar fi de rahat situația, trebuie să rezist cât mai mult posibil. "Și ce dacă te-ai culcat cu el, el s-a culcat cu zeci de fete. E clar că lui nu-i pasă, ție de ce ți-ar păsa?"

"Da, ai dreptate. Adică, a promis că ce s-a întâmplat va rămâne între noi," îi spun.

"Vezi. Relaxează-te și bucură-te de prima ta zi, totul va fi bine." Sper din suflet să aibă dreptate, pentru că sincer nu cred că mai suport mult. La ce noroc am, va ajunge să fie fratele meu demult pierdut sau ceva de genul ăsta, pe lângă toate celelalte. Mă înfior doar la gândul ăsta.

Doamne ferește.