-Sera-

Îmi ia câteva secunde să reacționez. L-am auzit bine? A spus pereche?! Unul dintre licanii care l-au cărat pe acest bărbat mă privește cu surprindere. Oare l-a auzit și el?

— Căruciorul de resuscitare! țip eu. Din fericire, creierul meu de medic intră în acțiune și pot să nu mă mai gândesc la ce am auzit sau nu. Harper vine în grabă cu un cărucior de resuscitare și ne pregătim să-l aducem pe omul ăsta înapoi.

— Liber!

Primul șoc. Nicio bătaie de inimă.

— Liber!

Al doilea șoc. Tot nicio bătaie de inimă.

— Liber!

Tânărul lican care se uita țintă la mine s-a apropiat să stea lângă prietenul său.

— Haide, Alaric... haide, omule. Pare să-i dea lacrimile, când deodată,

Bip. Bip. Bip.

E slab, dar e acolo. E destul de bine.

— Să-l ducem într-o sală de operații!

-

Acesta e unul dintre acele momente în care îmi reevaluez întreaga viață de până acum. Iată-mă îmbrăcată steril pentru a opera un lican. Am menționat că nu știu nimic despre anatomia licanilor? Merg pe presupunerea că este, în esență, anatomie de vârcolac, dar diferită. Cât de diferită? Urmează să aflăm.

Fac prima incizie și, așa cum bănuiam, unul dintre plămâni colapsase. Inserez un tub toracic pentru a stabiliza plămânul și mă îndrept spre următoarea rană. Doctorul Harrison intră în sala de operații, îmbrăcat steril ca să mă ajute. Zâmbește blând și vine să stea în fața mea, evaluându-mi munca de până acum.

— Cu ce avem de-a face?

— Plămân colapsat, sângerare internă, mai multe oase rupte decât m-aș obosi să număr acum și jumătate din coaste îi sunt fracturate. Sincer, mă mir că e încă în viață.

— Ei bine, licanii sunt creaturi foarte rezistente. Voi începe eu cu oasele; dacă le lăsăm să se vindece greșit, va trebui să i le rupem mai târziu ca să le corectăm. Să profităm acum, că e sub anestezie. I-ai dat anticoagulante?

Nici măcar nu m-am gândit să fac asta. În mod normal, nu trebuie să folosim anticoagulante când operăm vârcolaci. Îmi observă încruntarea.

— Licanii se vindecă mult mai repede decât lupii; dacă nu le dăm anticoagulante, inciziile pe care le faci se vor vindeca înainte să-l poți repara cum trebuie. Este greu de crezut că se poate vindeca deloc având în vedere starea în care se află, dar procedăm așa cum mi s-a spus.

Continuăm restul operației cu ușurință și suntem ușurați să aflăm că Seth, pacientul doctorului Harrison, se va recupera complet. Fusese de departe lupul în cea mai gravă stare. Cu mentorul meu aici, toată lumea pare mai încrezătoare. Începe să fredoneze încet pentru el însuși în timp ce lucrează la fracturi.

Doctorul Harrison știe mai multe despre licani decât mi-am imaginat, e evident din felul în care lucrează la oasele pacientului. Îmi explică în detaliu cum să tratez fiecare fractură și cum licanii au unele structuri osoase diferite față de lupi. Pare logic, având în vedere cât de diferite sunt formele noastre de bestii.

Pe măsură ce terminăm operația, semnele lui vitale sunt stabile și sunt destul de mulțumită de cum a decurs totul. Doctorul Harrison va face radiografii suplimentare pentru a vedea dacă există alte leziuni osoase care necesită reparații, dar, per total, o duce mult mai bine.

E scos din sala de operații și eu mă îndrept spre vestiar pentru un duș bine meritat. Mă îmbrac în colanții mei negri, o bustieră și puloverul meu larg preferat. Este aproape ora zece și sunt mai mult decât pregătită pentru confortul patului meu. Sunt frântă de oboseală fiindcă n-am dormit cum trebuie în ultimele săptămâni, dar mai întâi trebuie să-mi verific pacienții. În special pe cel căruia tocmai i-am dedicat atâtea ore.

Intru în salon și o asistentă, Gemma, îi actualizează fișa. Încăperea este slab luminată de una dintre lămpile de pe noptieră, iar mâna mi se mișcă instinctiv să aprind luminile principale.

— Îi place întunericul, vine aproape ca un mârâit de la o siluetă din colțul încăperii. Stă jos, dar pot să-i simt mirosul, este unul dintre licani.

Gemma îmi aruncă o privire iritată, dându-mi de înțeles că a încercat și ea. Ei bine, eu nu sunt Gemma. O aprind dintr-o mișcare a încheieturii. Asta îi stârnește un mârâit prietenului din colț, dar Gemma e ușurată că își poate face treaba cum trebuie acum. Se grăbește și își termină notițele, îi verifică medicamentele și pleacă.

Salonul în care se află licanii are patru paturi; unul dintre ele a fost lăsat gol, întrucât îmi imaginez că niciun lup nu și-a dorit să stea aici cu ei; în cel de lângă pacientul meu se află tânărul lican de mai devreme, aparent sedat. Cel din colț începe să se miște când mă apropii de patul prietenului său. Arată vizibil mai în vârstă decât ceilalți doi. Încep să-mi examinez pacientul cu el profilându-se amenințător deasupra noastră; e incredibil de enervant.

Odată ce termin, mă întorc spre el. Unul dintre brațele lui e într-o eșarfă de imobilizare, iar celălalt e pansat grosolan și incorect; mă încrunt la asta, a făcut-o cumva cineva din personalul nostru? Pare o îngrijire neglijentă. Observ, de asemenea, că are o tăietură adâncă pe frunte, aproape vindecată, și o zgârietură pe gât care are încă o culoare roșie vie. Nu e de mirare că s-a prăbușit când au ajuns. Are ochi cenușii și adânci, păr cărunt și o constituție musculară care îi trădează probabila vârstă. Fața îi e severă și privirea distantă. La fel ca personalul, presupun că este precaut față de noi și chiar și mai precaut să se afle pe teritoriul nostru. În orice alt caz, ar fi fost uciși imediat pentru încălcare de proprietate, dar Alfa noastră a făcut o excepție.

— Cât mai durează până se trezește? întreabă el.

— Operația a decurs foarte bine și este stabil; în funcție de cât de repede se vindecă licanii, ar trebui să se trezească mâine fără probleme. Zâmbesc din pur profesionalism, dar atitudinea lui mă calcă pe nervi.

— Va fi capabil să călătorească?

— Îi vom face mai multe radiografii mâine ca să ne asigurăm că oasele i se vindecă la locul lor. În funcție de rezultate, ar putea călători, probabil, într-o săptămână.

— Probabil? Vindecătorii noștri l-ar fi făcut să meargă într-o singură zi. Voi, potăilor, nici măcar nu sunteți în stare să vă faceți treaba cum trebuie. Aproape că scuipă în timp ce rostește aceste cuvinte, dar eu rămân impasibilă; cu toții știm la ce să ne așteptăm de la aceste creaturi.

— Vă vom trata, vă vom hrăni și vă vom îmbrăca atât timp cât Alfa noastră consideră de cuviință. Până atunci, încearcă să nu-mi ofensezi personalul. Ține minte, acum ești pe teritoriul lupilor. Îi ofer un zâmbet crispat și plec; a reușit să mă enerveze atât de tare încât mi-a zburat și oboseala; cum e măcar posibil așa ceva?