Două săptămâni mai târziu...

Au trecut două săptămâni de când am plecat din apartamentul lui Alistair, în noaptea în care ne-am cunoscut. Încerc să nu mă gândesc la noaptea noastră perfectă împreună, dar e aproape imposibil când visez la ea în fiecare noapte. Să plec în acea noapte fără să-mi iau rămas bun s-a dovedit a fi mai greu decât mi-aș fi putut imagina vreodată. Dar, în adâncul sufletului, știu că a fost spre binele amândurora. Așa că fac ceea ce știu cel mai bine: muncă, muncă și iar muncă.

Munca a fost un coșmar. Știam că intrarea în industria financiară va fi ucigătoare, dar e mai rău decât credeam. Știu că e o industrie dominată de bărbați, dar, Doamne ferește. În ultimele trei luni, am lucrat la Sterling Wealth Management și n-a fost deloc floare la ureche.

Când prietena mea Lily din facultate mi-a spus despre această oportunitate, n-aș fi putut fi mai fericită. Absolvisem școala fără niciun loc de muncă sau perspective. Nu e tocmai ce îți dorești când ai împrumuturi studențești ca ale mele. Lily s-a gândit că m-aș potrivi, iar ea deja lucra aici. Dar într-o zi ca asta mă întreb de ce am ales industria asta. Îmi vine să renunț și să nu-mi mai pese că am datorii de optzeci de mii de dolari din cauza împrumuturilor studențești.

O zi tipică de-a mea este plină de o gamă largă de activități, inclusiv colectarea datelor, organizarea informațiilor, analiza rezultatelor istorice, realizarea de prognoze și proiecții, formularea de recomandări și generarea de modele în Excel, prezentări și rapoarte. Spune orice, eu fac totul. Dar astăzi, Managerul meu de Portofoliu, Caleb Miller, îmi face viața un iad. Orice cere, are nevoie chiar în secunda asta. De parcă ar arde lumea. Nu-i pasă că fac munca a doi oameni.

— Nu sunt sigură ce ai vrea să fac, Caleb, îi spun pentru a doua oară.

— Exact ceea ce ești plătită să faci. Îmi vine să-i spun că nu el este cel care semnează cecurile, dar asta doar l-ar face să-mi țină predici în continuare și nu vreau să mai vorbesc cu el.

— Pot să am totul gata până la sfârșitul zilei. Trebuie să mă uit peste câteva rapoarte de la alți analiști și să văd unde e problema.

— Jur că ești la fel de incompetentă ca toți ceilalți, adaugă el ieșind ca o furtună din separeul meu.

— Căcat, despre ce a fost vorba? trage cu ochiul Simon în separeul meu.

— La fel ca-ntotdeauna.

— Cineva ar trebui să-i ardă un pumn tipului ăstuia.

— Nici nu-mi spune, zic frustrată, dar zâmbind la această imagine.

— Ai nevoie de ajutor?

— Sunt bine, dar mersi de întrebare.

— Ce-ar fi să mă duc să iau prânzul. Vrei ce iei de obicei?

— Ar fi super. Stai să-mi iau portofelul.

— Știi că banii tăi n-au valoare la mine. Zâmbesc.

— Mulțumesc. Ești un prieten minunat.

— Să nu uiți asta. Spune el, întorcându-se la separeul lui.

Simon Hayes și cu mine lucrăm împreună în ultima lună. El lucrează pentru Sterling Management de doi ani. Să spui că știe cum merg lucrurile pe aici e puțin spus. M-a luat sub aripa lui, ceea ce apreciez. Majorității oamenilor de aici nu le pasă de nimeni altcineva în afară de ei înșiși. Nici nu ajută faptul că nu sunt din oraș. Tot ce văd când se uită la mine este o fată săracă dintr-un orășel. Dar în ultimul timp, pare că Simon vrea să fim mai mult decât simpli prieteni, ceva ce nu mă interesează. Nu am timp de idile.

După Logan, am jurat să stau departe de bărbați. Mă rog, asta nu e întru totul adevărat. Dacă e să fiu sinceră cu mine însămi, n-ar strica o altă noapte cu Alistair, chiar și când zic că nu-mi doresc asta. Jur că sunt nopți în care îi mai pot simți limba între picioarele mele. Alung acest gând. Când am plecat din apartamentul lui Alistair în acea dimineață, era să mor când Harper mi-a spus cine era. M-am simțit proastă că n-am observat. Cine naiba nu-l recunoaște pe Alistair Sterling? Se pare că fata asta. Tipul este Prinț, următorul în linia de succesiune la coroană pentru a fi Rege. Încă îmi amintesc conversația cu ea.

Stăteam pe canapea de o oră, butonând canalele, epuizată după o zi lungă de muncă, dar agitată gândindu-mă la mâinile lui Alistair mângâindu-mă pe tot corpul. Mă uit spre ușă când aud cheile.

— În sfârșit, îi zic lui Harper când intră și eu mă ridic.

— Clientul a fost un vorbăreț.

— Mor de foame, adaug îndreptându-mă spre bucătărie.

— Ai fi putut găti.

— Sunt prea obosită și era rândul tău să aduci cina. Deci, ce era atât de important de voiai să vorbim?

— Întâlnirea ta de aseară. Vreau toate detaliile.

— Nu e nimic de povestit și n-a fost o întâlnire, merg la frigider să ne iau ceva de băut.

— Haide, știu că te-ai culcat cu el. Scrie pe toată fața ta. Ai uitat că te cunosc? Mă întorc și o privesc. Nu te uita așa la mine. Cum a fost să te culci cu o față regală?

— Despre ce vorbești? Închid frigiderul și merg la masă, unde ea așezase mâncarea chinezească.

— Te rog, spune-mi că știai cine ți-a sărit în ajutor.

— Alistair, spun confuză.

— Ok, ai aflat cumva și numele lui de familie?

— Am mers pe anonimat. Știi regula numărul unu la aventurile de o noapte. Cine e?

— Nu mi-am dat seama la început, dar apoi m-a lovit. Este Alistair Sterling. Asta mă îngheață în loc. Da, acel Sterling. Moștenitorul și viitorul Rege. Nu-mi vine să cred că nu mi-am dat seama. Bărbatul e cel mai râvnit burlac din NYC la ora actuală. I-ai luat numărul? Când vă mai vedeți? Povestește-mi tot.

În acea noapte am petrecut aproape două ore încercând s-o fac pe Harper să lase subiectul baltă, mai ales când am aflat că avea dreptate în privința lui Alistair. Adică, bărbatul este șeful șefului șefului șefului meu. A fost o noapte perfectă și n-o să-l mai văd niciodată, deci de ce contează? Toate întrebările ei nu aveau nevoie de răspuns. Cel puțin nu din partea ei. Ce rost are să fac din țânțar armăsar? Încerc să mă concentrez la rapoartele din fața mea, dar nu e așa ușor când mă gândesc la Alistair. Probabil că el nu s-a mai gândit la mine și nici nu-mi ține minte numele.

Nici nu-mi dau seama când Simon îmi aduce prânzul. O salată. Jur că o să mă transform într-o salată. Dar e cam singurul lucru pe care mi-l permit pe aici. Pune punga pe biroul meu. Îi zâmbesc și îi mulțumesc. Pentru o fracțiune de secundă, îi văd dezamăgirea. Probabil spera să mănânce cu mine, dar nu am starea necesară. Pe lângă asta, nu vreau să-i dau speranțe false. E doar un prieten bun. Nu vreau să stric asta. Telefonul îmi bipăie, întrerupându-mi gândurile. Mă uit la ecran. E un mesaj de la Harper.

Harper: Happy Hour?

Samantha: Nicio șansă, lucrez până târziu.

Harper: Nu fi plictisitoare. N-ai mai ieșit de la Eclipse. Trebuie să te mai și relaxezi.

Samantha: Intru într-o ședință, îți scriu mai târziu.

Harper: Ok, dar nu uita. Aseară ai uitat.

Samantha: Nu promit nimic.

Nu sunt sigură de ce tocmai am mințit-o pe cea mai bună prietenă a mea. Dar nu vreau să mă gândesc la noaptea mea perfectă la Eclipse, și știu că ea asta are în minte. E destul de rău că încă nu mi-l pot scoate pe Alistair din cap. Gândul la el mă umezește. Este deopotrivă excitant și enervant. Aș putea merge până într-acolo încât să spun că devin patetică. Îmi deschid salata și încep să mănânc, în timp ce mă uit la raportul pe care mi l-a dat Caleb. O să se aștepte să-l am finisat până după-amiază, și are treizeci de pagini.

Fără să-mi dau seama, au trecut două ore. Mă uit în jur și aerul e curat, fără Caleb și Simon. Profit de ocazie să mă duc să iau o cafea. Îmi dau seama deja că astăzi va fi o altă noapte târzie. Raportul pe care mi l-a dat Caleb e mai prost decât sperasem. Cine l-a pus cap la cap fie s-a grăbit, fie habar n-avea ce naiba face. Probabil a fost chiar Caleb. E enervant că omul câștigă șase cifre și e cât se poate de incompetent. Cu toate astea, pe noi toți ne face incompetenți. Mă întreb dacă cei din conducerea superioară știu asta. Probabil nu le pasă.

Din fericire, nu dau de niciunul dintre ei în timp ce mă îndrept spre lift. Câțiva oameni mă salută în timp ce aștept liftul, sperând să vină repede. Sunt pe cale să o iau pe scări, când în sfârșit apare. Când ușa se deschide, mă enervez văzându-l pe Caleb. S-a zis cu planul de a nu da peste el.

— Unde te duci? mă ia el la rost.

— După cafea, răspund intrând în lift.

— Te însoțesc, spune el, făcând câțiva pași prea aproape de mine.

— Nu-i nevoie. Mă întorc în zece minute.

— Insist. Am și eu nevoie de una.

— Grozav, spun sarcastică. Indiferent dacă observă sau nu, nu zice nimic. În schimb, începe să vorbească despre altceva.

— Tocmai vin de sus. CEO-ul a programat o ședință pentru un proiect nou.

— Mă bucur să aud. Pun pariu că ești încântat să lucrezi alături de domnul Montgomery.

— Sunt, dar Montgomery nu mai este CEO. A fost concediat. Avem un nou CEO.

— Oh, e o noutate pentru mine. Nu știam, adaug în timp ce ușile liftului se deschid la parter.

— A fost un secret bine păstrat. Doar câțiva oameni aleși trebuiau să știe despre asta, spune el cu lăudăroșenie.

— Sună a fi exact pe gustul tău.

— Există o ședință în această după-amiază. De aceea am nevoie să ai raportul finisat. I-l voi prezenta noului CEO.

— O să fac tot posibilul. Sunt câteva lucruri care necesită verificarea datelor.

— Sună a scuză. Știi cum reacționez la scuze. E atât de aproape încât îi simt respirația pe mine.

— Atunci mai bine mă întorc sus.

— Oh, adică poți să-ți iei cafea.

— E în regulă. Mă duc la aparatul de cafea de sus. Nu vreau să pierd timpul, adaug.

— Ești sigură? întreabă el, ținând ușa liftului.

— Sigură.

— Aștept o actualizare într-o oră, spune exact când se întoarce să plece.

— Sunt sigură că da, murmur încet, exact când se închid ușile liftului.

Nu e tocmai ce-mi doream pe cap. Un nou CEO înseamnă că Caleb va fi pe capul meu mai mult decât de obicei. O să mă pună să fac toată munca și își va asuma toate meritele pentru a-l impresiona pe noul CEO. Sperăm că încercarea lui Caleb de a-l impresiona pe CEO înseamnă că mă va lăsa în pace pentru o schimbare. Caleb îmi dă fiori. Cu cât e mai departe de mine, cu atât mai bine.

Pe etajul meu, mă întorc la separeul meu. Dorința mea de cofeină a dispărut complet. Mă așez și mă holbez la teancul de rapoarte de pe birou. Nu l-am mințit pe Caleb când am zis că trebuie să verific datele. Adică, nu vorbim doar de niște dolari aici. Portofoliul la care mă uit poate face diferența în obiectivul trimestrial al cuiva. Pun pariu că bonusul lui Caleb depinde de descoperirile mele.

— Hei, am crezut că ai plecat, spune Simon stând lângă separeul meu. Nici nu l-am auzit venind.

— Nu, am plecat să iau cafea, dar Caleb a venit după mine, așa că m-am răzgândit.

— Trebuie să-l raportezi la HR. Văd cât de inconfortabil te face să te simți.

— Nu e nimic ce nu pot gestiona.

— Ce-ar fi să-ți aduc eu o cafea?

— Sunt ok. Zâmbesc la bunătatea lui. E un tip de treabă.

— Insist. Spune plecând deja.

Mă las pe spătarul scaunului și mă gândesc la ce se întâmplă în jurul meu. Supervizorul meu mă hărțuiește, sunt destul de sigură că colegul meu de muncă vrea să fim mai mult decât colegi și nu mi-l pot scoate pe Alistair din cap.

— Fir-ar, eu cum se presupune că ar trebui să mai funcționez?