Fiecare bătaie a clopotului cade peste noi ca o găleată cu apă rece.

Mama o ia pe Abigail de mână, iar tata îmi oferă brațul său pentru a porni la drum.

Silas stă la dreapta mea și deschide ușa, lăsând să intre o rafală de aer înghețat.

Cu toții părem să ne ținem respirația pentru o secundă și apoi începem să mergem.

Strada este pustie, deși zeci de perechi de ochi ne privesc din spatele ferestrelor.

Fiecare lună plină este un eveniment pe care toată lumea îl urmărește din siguranța căminelor lor, cu pielea de găină și inimile strânse de durere, pentru că de fiecare dată când unul dintre noi intră la Licitația Roșie, le amintește celorlalți de ceea ce va veni, într-o zi, și în propriile lor case.

Multe alte licitații au loc la noapte în sute de sate blestemate asemenea alui nostru.

Mergem în tăcere, auzind ferestre care se închid și mieunatul unei pisici vagabonde.

"Dacă îmi ceri asta acum, te scot de aici", șoptește Silas.

"Vom fugi din sat, ne vom ascunde în pădure, și cu banii pe care i-am economisit, vom traversa oceanul."

Inima îmi tresare; privesc în jur, sperând că nimeni nu e suficient de aproape pentru a-i fi auzit îndrăzneala.

"Nu spune prostii." Scrâșnesc din dinți. "Să nu te gândești să mai sugerezi așa ceva vreodată. Ar fi trădare."

Încearcă să vorbească, dar o singură privire din partea mea este suficientă pentru a-l reduce la tăcere.

Nu poate vorbi serios în legătură cu asta.

Să mergi împotriva regulilor și a sistemului înseamnă trădare.

Ne-ar ucide întreaga familie — sau mai degrabă, i-ar scurge de sânge precum pe niște porci în piața satului.

Lumea s-a schimbat; nu mai suntem noi cea mai crudă ființă vie. Acum sunt ei.

Ne-au lăsat să visăm la o lume în care oamenii conduceau totul, și au zdrobit acea fantezie cu o simplă mișcare a mâinii.

"Nu pare să fie prea multă lume la această licitație", comentează mama din spate, îngrijorată.

Mai puțini oameni la licitație înseamnă mai multe șanse de a fi cumpărat.

Înghit cu dificultate, încercând să dizolv nodul din gât.

Acoperișul ascuțit a ceea ce odinioară fusese o biserică este deja vizibil la capătul străzii.

După sosirea vampirilor, tot ce avea legătură cu religia a fost ars și distrus — cu excepția bisericilor.

Li s-a părut ironic să le folosească pentru licitații.

Ca și cum ar fi spus: "Privește, Doamne, aici este locul unde îți cumpăr iubiții tăi copii pentru a-i trata ca pe niște animale, pentru a mă ospăta din ei și a le zdrobi sufletele."

Ce nu știu ei este că sosirea lor a stârnit, pentru mulți, o nevoie mai profundă de a crede — de a se agăța de o ființă milostivă care veghează asupra noastră.

Ușile bisericii sunt larg deschise, și dinăuntru se revarsă o lumină portocalie intensă.

Ne oprim din mers și ne privim, știind că nu mă pot însoți mai departe de atât.

Din nou, mama începe să plângă și se aruncă în brațele mele.

"Mă voi ruga în fiecare noapte să fii în siguranță, sănătoasă și puternică."

"Mamă..."

"Draga mea, nu ne mai speria fiica", spune tata, cuprinzând-o cu brațele pe mama în timp ce ea încearcă să se ascundă în el.

"Este puternică și își va îndeplini rolul. Va reuși să ne scrie și să ne aducă niște cuvinte de alinare, nu-i așa?"

Dau din cap.

"Surioaro, arată-le cât de duri sunt cei din familia Voss."

"S-a făcut." Zâmbesc.

"Nu-ți încuraja sora să facă vreo nesăbuință", o ceartă mama.

"Fiico, trebuie să fii supusă — chiar dacă promit că nu te vor răni dincolo de... ei bine, știi că cuvântul lor nu înseamnă mare lucru. Tot te-ar putea răni."

"Știu, mamă", spun, cu toate că sunt mai mult decât dispusă să fiu nesăbuită. "Voi fi cuminte."

"Asta-i fetița mea."

Mă așez în genunchi, conștientă că fustele mi se pătează de pământ.

O sărut pe Abigail pe creștetul capului și îi șoptesc o prostie la ureche pentru a o face să râdă, apoi îl îmbrățișez pe Silas, iar la final îmi înfășor ambele brațe în jurul părinților mei și îi strâng cu putere.

"Voi fi bine, promit."

"Te iubim atât de mult, fiica noastră."

Le dau fiecăruia câte un sărut zgomotos pe obraz și, strângându-mi fustele, mă îndrept spre intrarea vechii biserici.

Nu mă uit înapoi — fețele lor triste m-ar frânge.

Îmi grăbesc pașii și trec pragul ușii.

Frigul dinăuntru îmi taie respirația pentru o clipă.

Deși mă aflu în interiorul unei biserici, a mai rămas prea puțin din inventarul ei original.

Nu seamănă deloc cu imaginile din cărți.

Tot ceea ce ar fi putut avea o semnificație religioasă a dispărut.

Acolo unde ar fi trebuit să se afle cristelnița, se înalță o piramidă de potire umplute cu un lichid stacojiu; pereții nu mai poartă sfinți, ci doar portrete ale unor chipuri palide.

Cei Puri, elita dintre vampiri, cea mai înaltă autoritate.

Băncile au fost înlocuite cu fotolii luxoase, altarul este acum doar o altă masă, iar câteva cruci au rămas la locul lor, întoarse cu capul în jos în semn de batjocură.

O femeie cu fața ovală, îmbrăcată într-o rochie de catifea roșie, se apropie de mine când mă vede intrând.

"Librisul tău, te rog."

Caut în micul săculeț ce îmi atârnă de încheietură și scot la iveală cartea care conține toate datele mele.

Femeia îl deschide și îl citește cu o privire evident plictisită.

Mă observă scurt de sub gene, evaluându-mă.

"Urmează-mă."

Începe să meargă pe culoar, și înainte de a ajunge la ceea ce odată fusese altarul, cotim spre o ușă mică.

Încep să-mi aud propriile bătăi ale inimii.

Frigul este încă dureros, și mă întreb cum de ea nu dă niciun semn de disconfort.

Este om — roșeața din obrajii ei și lipsa de paloare confirmă acest lucru.

Ieșim într-o încăpere slab luminată de lumânări, iar alte fețe mă privesc la rândul lor.

Sunt câțiva băieți și fete, toți cu ochi mari, înspăimântați.

"Dă-ți rochia jos și îmbracă aia", spune femeia, arătând spre o bucată de pânză roșie.

Privesc în jur, căutând un paravan în spatele căruia să mă pot schimba.

"Nu e niciun..."

"Modestia și timiditatea sunt lucruri pe care nu ți le mai poți permite de acum înainte", îmi taie ea vorba. "Schimbă-te repede, sunt pe cale să sosească."

Iau veșmântul din mătase roșie și, aruncând o privire fugară către tovarășii mei, văd că nu face mare lucru pentru a ne acoperi goliciunea.

Piepturile bărbaților sunt goale, iar de la brâu în jos poartă o piesă vestimentară ciudată.

Roșesc și îmi întorc repede privirea.

Toată lumea evită contactul vizual, cuprinsă de rușine.

Încerc să desfac șireturile corsetului meu.

"O ultimă întrebare", spune femeia în rochie roșie înainte de a dispărea pe hol. "Virtutea îți este intactă?"

Clipesc.

"Ce legătură are virtutea mea cu toate astea?"

"Le place gustul sângelui de fecioară", tonul ei este arogant. "Virtutea ta îți va crește prețul."

"Porci blestemați..." mormăi eu.

"Răspunsul este simplu: da sau nu."

Ridică o sprânceană la mine, nerăbdătoare. Îmi îndrept umerii și îmi ridic bărbia.

"Da, virtutea îmi este intactă."

Aprobă din cap ca și cum ar fi mulțumită de răspunsul meu și dispare.

Doar câteva minute au fost de ajuns pentru a o clasifica drept o persoană care îmi displace profund.

Cu greutate, îmi duc mâinile la spate și încerc să-mi desfac rochia. Este dificil, dar e evident că nimeni nu se va oferi să mă ajute. Când slăbesc corsetul, îmi permit un oftat prelung și îl las să cadă pe podea. Îmi dau jos rochia și rămân doar într-o lenjerie de corp subțire.

Îmi îmbrățișez corpul înainte de a mi-o scoate și pe aceea, rămânând complet goală. Mă holbez la perete, dând deoparte rușinea, și fără a-mi permite să las privirea în jos, îmi trag mătasea roșie peste cap, care cade ușor și se agață de trupul meu.