Perspectiva lui Lilah

— Ajutor! am scâncit, în timp ce picioarele au început să mi se zbată în spasme. Spitalul era întunecat, nu părea să fie nimeni în jur.

Picioarele mele erau în agonie, un foc le devora. Nu m-am putut abține să nu țip de durere. Doctorița vine alergând. Spitalul se luminează în timp ce ea încearcă să-mi pompeze medicamente. Dar nimic nu ajuta. Nimic nu oprea arsura.

— Ce se întâmplă? Alpha Colt practic dă o doctoriță la o parte ca să se uite la mine.

— Încearcă să se refacă. Aud doctorița strigând.

— De ce acum? răcnește Alpha Colt peste țipetele mele.

— A trecut de miezul nopții. Doctorița strigă înapoi.

Aveam oficial optsprezece ani și corpul meu mă făcea să sufăr. În loc să mă transform, abilitățile mele de lup se activaseră și corpul încerca să se vindece. Oasele îmi pocneau și se așezau corect la loc.

— Atunci ajut-o! cere el.

— Nu putem, acesta este lupul ei încercând să corecteze totul.

— Fă-o să se oprească! îl implor printre lacrimi. Asta era mai rău decât accidentul de mașină. Măcar atunci nu simțisem durerea, doar șocul.

— Lilah, uită-te la mine. A fost un ordin, dar în niciun caz nu aveam să cedez. Nu acum, nu așa. Mă apucă de încheietura mâinii, un val de scântei îmi traversează pielea. Legătura de pereche deja își făcea efectul. Nu mai exista nicio scăpare de el acum.

— Lilah, se va termina curând. Încearcă să mă liniștească în timp ce îmi smulg mâna din strânsoarea lui. Nu voiam să-mi atingă nicio parte a corpului. Nu în momentul ăsta.

Apucându-mi fața, ochii lui albaștri-cobalt m-au fixat. Era ciudat, la fel ca atunci când mă găsise după accidentul de mașină. De parcă privirea lui mă liniștea instantaneu. De data asta nu m-am putut retrage.

— Fă-o să se oprească! l-am implorat pe măsură ce durerea s-a mutat de la picioare la spate.

— Promit, se va termina curând. Îmi vorbește pe un ton blând.

Un val de greață se acumulează în mine. Nu mai puteam tolera durerea. Am simțit că mă ia amețeala pe măsură ce camera a început să se învârtă.

— O să leșine! aud doctorița țipând.

Când deschid ochii, nu mai sunt în spital. În schimb, mă trezesc într-un pat imens. Încercând să mă întind, realizez că încheietura mea e încă încătușată, de data asta de o tăblie metalică.

— Rahat! îmi zdruncin încheietura, trăgând de cătușă, dar, deși eram lup acum, tot slabă eram.

Privind în jur, am putut distinge sunetul apei curgând. Venea de după o ușă. Bănuiala mea era că acea cameră avea baie proprie. Era o comodă din stejar cu o oglindă mică vizavi de pat. Perdele albastre tronau la ferestrele mari, dar în afară de asta, nu mai era nimic pe aici. Camera era practic goală.

— Bună dimineața! Era atât de voios, exact ca doctorița. Am gemut în sinea mea în timp ce se așeza pe marginea patului. „La mulți ani!” Îmi zâmbește larg, cu ochii sclipind.

— Du-te dracu’!

— Ai grijă la limbaj! L-am tolerat când erai rănită, dar trebuie să se oprească acum!

— Tu trebuie să te duci dracu’! îi întorc vorba în timp ce el stă aplecat asupra mea.

Ochii lui albaștri se întunecă și un mârâit îi scapă de pe buze. „Trebuie să înveți să faci ce ți se spune!”

Mi-am închis gura, hotărând că acum nu era momentul pentru încă un comentariu, iar el mă bate pe picior, numindu-mă fată cuminte.

— Nu mă mai dor picioarele! Am sunat mai surprinsă decât intenționam.

— N-ar trebui, nu acum că te-ai vindecat.

Îmi mișc picioarele pe pat, niciodată nu fusesem mai recunoscătoare că funcționau din nou.

— Trebuie să merg la baie! mormăi, devenind brusc conștientă de vezica mea foarte plină.

— Fără nicio șmecherie! se răstește la mine în timp ce îmi descuie cătușa și arată spre baie. Trântesc ușa, doar ca el să o deschidă cu putere.

— Ușa rămâne deschisă!

— Vorbești serios? Nu am voie să mă ușurez în privat?

— Nimic din ce n-am mai văzut. Îmi rânjește. Retrăgându-se înapoi pe marginea patului de unde mă putea vedea. Comentariul mă înfurie și e și mai rău când începe să râdă de unul singur.

— Am dreptul la intimitate, mă răstesc în timp ce termin și ies din baie.

— Ai un drept când îl câștigi. Până atunci, faci ce-ți spun. S-a înțeles? Mâinile mi se strâng în pumni mici, iar el doar râde. „Și ce speri să faci cu ei?”

Mă apucă de braț, trăgându-mă înapoi în pat și încătușându-mă la loc.

— Ești un asemenea ticălos! îmi scutur brațul, ignorând scânteile pe care atingerea lui le crease.

— Am fost numit și mai rău! dă din umeri și îmi face cu ochiul.

— Ce naiba vrei de la mine?

— Vei fi perechea mea, vei sta alături de mine și vei face ce ți se spune. Scuipând spre el, zâmbetul îi dispare de pe față. Mâna lui se înfășoară în jurul gâtului meu, cu ochii ațintiți pe ai mei. „Mai încearcă o dată asta și o să vezi ce se întâmplă!”

Privirea lui alunecă spre mâna din jurul gâtului meu. Zâmbetul îi revine la fel de repede cum a dispărut.

— Aș putea pur și simplu să te marchez acum. Să te fac a mea, indiferent dacă-ți place sau nu. Până la urmă, ai fost mereu a mea.

— Cine vrea un bătrân ca tine?! mârâi. Fiecare Alpha pe care eu și mama îl întâlniserăm trecuse de patruzeci de ani. Unii chiar de cincizeci. Deși trebuie să recunosc că Alpha Colt nu părea de vârsta aia. Arăta exact la fel ca în toți acei ani în urmă.

— Bătrân? Am douăzeci și șapte de ani!

— Trebuie să fii bătrân ca să fii Alpha.

— Aveam douăzeci când am devenit Regele Alphelor.

Faptul că l-am numit bătrân îl atinsese clar la un punct sensibil. Dar, ciudat, am fost și impresionată că devenise Rege la o vârstă atât de tânără.

Mă lăsă din strânsoare. Încruntându-se, se îndreaptă spre ușă. „Am niște ședințe, iar apoi mă voi întoarce să sărbătorim ziua ta de naștere.”

— Nu vreau s-o sărbătoresc. Nu merita dacă mama nu era aici. „Mai ales cu tine.” adaug, asigurându-mă că a înțeles cât de enervată eram.

Mârâie la mine înainte de a trânti ușa la ieșire. Trebuia să găsesc o cale să ies de aici.

— Să nu încerci vreo prostie! Vocea lui îmi bubuie prin cap, trimițându-mi un fior pe șira spinării. Legătura dintre noi era stabilă. Ar putea afla orice ar vrea. Dacă aș fugi, m-ar găsi. Dacă aș minți, ar ști. Eram terminată!

Îmi lăsase cartea pe noptieră. Era pusă deasupra altora. Unele pe care le mai citisem, de altele nici nu auzisem vreodată. Dar toate erau din același gen fantasy. Gestul era drăguț, dar pur și simplu nu-l vedeam pe Alpha Colt făcând un lucru atât de frumos. Nu după tot ce-mi spusese mama.

Când Alpha Colt se întoarce, nici măcar nu mă privește. Se dezbracă de cămașă în timp ce se îndreaptă spre baie, aruncând-o în coșul de rufe. Fix când ușa se închide, văd tatuajul mare de pe spatele lui musculos. Îi acoperea tot spatele, n-am putut să-mi dau seama exact ce era și m-am întrebat dacă a durut.

Avea și o cicatrice pe partea stângă. Care pornea de la cutia toracică în jos. Pantalonii de trening m-au împiedicat să văd mai mult și m-am întrebat fugar ce se întâmplase. Cum căpătase cicatricea.

Câteva clipe mai târziu aud apa curgând. Reapare, spunându-mi că am nevoie de un duș. Nu greșea, puțeam, dar nu aveam să-i ofer satisfacția de a mă vedea goală.

— Poate mai târziu, am murmurat, întorcând o pagină din carte.

— Nu există niciun poate. E nevoie să te țin eu sub apă?

Aruncându-i o privire ucigătoare, trântesc cartea pe noptieră.

— Nu mă poți forța să fac nimic.

Un mârâit surd se aude dinspre el, dar refuz să rup contactul vizual. Trebuia să știe că nimeni nu mă putea forța să fac nimic. Mă rog, în afară de mama.

Scoate cheia din buzunar, descuiind cătușele. Prostește, m-am gândit că îmi lăsa un pic de libertate. Își înfășoară brațele în jurul meu, trăgându-mă din pat și presându-mi spatele de pieptul lui.

— Trebuie să înveți să asculți, Lilah. Trebuie să înveți când să ții gura aia închisă!

Pașește sub duș, ținându-mă sub apă. Refuzând să se miște indiferent cât de mult aș fi dat din picioare și aș fi țipat.

— Fir-ar să fie, Lilah.

Problema nu era apa. Era ceea ce îmi făcea atingerea lui.