Hayden sosise și stătea foarte aproape de mine, de cealaltă parte a mesei. Aceasta este cea mai mică distanță dintre noi de când ne-am întâlnit la biserică, la ceea ce ar fi trebuit să fie nunta noastră. Deși, spre ușurarea mea, a eșuat lamentabil.

„Măcar de data asta nu e beat mort”, m-am gândit, privind la bărbatul care stătea vizavi de mine.

Acum că aveam ocazia să-l văd de aproape, trebuia să recunosc că Hayden este extrem de chipeș și atrăgător. Păr blond deschis, piele impecabilă, ochi albaștri luminoși și un chip foarte frumos, cu un nas drept. Arată ca un înger, un prinț, un zeu grec și tot ce se mai înscrie în aceste rânduri.

După cum observasem și la biserică, Hayden era foarte înalt, iar eu abia îi ajungeam până la umeri, chiar și pe acele tocuri amețitoare pe care fusesem silită să le port la eșecul nostru de nuntă. Nu m-aș fi mirat să aibă o iubită, sau cel puțin o amantă... sau două... sau mai multe...?

Eram, de asemenea, sigură că cineva atât de fermecător și de carismatic precum el nu ar fi interesat de o fată ca mine. Nu aș zice că eram o fată banală, dar nu eram tocmai nici material de supermodel. Pun pariu că Hayden iese doar cu supermodele și superstaruri, având în vedere averea, statutul social și înfățișarea lui.

Uram să recunosc, dar asta de fapt juca în favoarea mea...

În ciuda chipului său frumos și atrăgător, am descoperit că nu exista nimic în caracterul lui Hayden care să se asemene cu trăsăturile lui. Aura pe care o emana de când pășise în încăpere era pur și simplu întunecată și sufocant de intimidantă.

Tăcerea mă sufocă, iar această tensiune este insuportabilă. Ce ar trebui să fac? Să încep eu prima conversația? Sau doar să mă apuc să mănânc? Ar fi nepoliticos?

Of... de ce despic firul în patru chiar acum?

— Ăăă... sunt Malissa Maxford. Îmi pare... bine de cunoștință, am spus, încercând să schițez un zâmbet. Nu puteam să-mi văd propria expresie în acel moment, dar eram sigură că partea cu zâmbetul fusese un eșec.

— Îți știu deja numele și știu că nu te bucuri cu adevărat să mă cunoști. Aș putea spune același lucru... a răspuns Hayden inexpresiv.

— Cred că ai dreptate. Îți știu și eu deja numele, așa că presupun că o să mă apuc să mănânc, am spus la fel de inexpresiv.

Spre surprinderea mea, Hayden a continuat conversația pe care o începusem.

— Am auzit că ești aici pentru că îi datorezi bătrânului meu cinci sute de milioane de dolari. Treizeci de zile în compania ta valorează atât de mult? Ești destul de scumpă... care este „numele tău de scenă”, vreau să te caut, a întrebat Hayden, continuând să mă privească fix în față.

— Eu... nu prestez genul ăsta de muncă... i-am răspuns.

— Sigur că nu. Nu ai deloc alura, a zis Hayden, plimbându-și privirea din creștetul capului meu până la talie, care era tot ce i se dezvăluia, din moment ce stăteam jos.

— Poftim? am izbucnit, fără să-mi ascund iritarea.

— Ai o față banală și o siluetă așa și-așa. Nu te-aș cumpăra, cu atât mai puțin pentru cinci sute de milioane de parai și, ca să fiu sincer, mă miră că bătrânul meu are standarde atât de joase, a declarat Hayden de parcă abia evalua un produs pus la vânzare.

— Ca să știi și tu, nici eu nu vreau să fiu aici, am răstit.

— Perfect. Nu am nevoie de încă o profitoare pe capul meu, mai ales una care nu are nici aspectul fizic. Așa că ascultă cu atenție ce am de gând să-ți spun, a zis Hayden, așezându-și mâinile sub bărbie și privindu-mă direct în ochi.

— ...Te ascult, am zis cu fermitate.

— Doar ca să fim înțeleși, după 30 de zile, amândoi o să-i spunem bătrânului meu să pună capăt acestei înțelegeri nebunești. Nu-ți face griji, vei putea pleca fără nicio datorie, pur și simplu, a rostit el cât se poate de clar.

— De acord. Perfect! Muzică pentru urechile mele! am răspuns plină de bucurie, vorbind mult mai tare decât intenționasem.

— Cât timp suntem blocați locuind aici împreună, am câteva reguli... a continuat Hayden, ignorându-mi izbucnirea zgomotoasă.

— Bine... am răspuns eu, de data asta mai încet.

— Regula numărul unu, nu trebuie să intri... niciodată... în dormitorul meu, a declarat Hayden, cu ochii lui albaștri încă ațintiți asupra mea.

— Sigur... am consimțit, fără să am nevoie să mă gândesc. Adică, de ce mi-ar trece măcar prin cap să intru în dormitorul lui?

— Regula numărul doi, nu mă vei atinge fără permisiunea mea, a continuat el.

— Bine... desigur, am fost de acord numaidecât. De ce aș vrea eu să... îl ating?

— Regula numărul trei, nu îmi vei vorbi decât dacă te întreb eu ceva, a spus el, fixându-mă adânc în priviri pentru a se asigura că îi înțelesesem fiecare cuvânt.

— Dar cum facem când trebuie să lămurim dacă fac eu ceva pentru tine sau îmi ceri o favoare? am întrebat curioasă. Nu credeam că voi dori să încep vreo conversație cu el, dar ar putea fi necesar și inevitabil uneori.

— ...atunci putem vorbi, presupun... a răspuns Hayden după câteva secunde de gândire.

— Bine... atunci... altceva? am întrebat eu.

— Ultima regulă. Regula numărul patru, vei face tot ce-ți cer, indiferent de situație, indiferent când și indiferent unde te afli, a afirmat Hayden rar și răspicat.

...indiferent de situație, indiferent când și indiferent unde... nu-i o nebunie?

— Cred că a patra regulă e un... pic cam mult? am întrebat eu, exprimându-mi părerea.

— Nu ți-am cerut niciodată părerea. Tocmai ai încălcat regula numărul trei, a rostit Hayden tăios.

La naiba. Chiar vorbește serios acum? Cât de tiran poate fi omul ăsta?

Dacă i-aș răspunde, aș încălca iar regula numărul trei? Deci, ce ar trebui să fac? Să-mi țin gura...?

— Nu ți-am cerut niciodată să fii de acord cu regulile. Doar le enunțam. Oh... nu am menționat niciodată pedeapsa pentru încălcarea regulilor, nu-i așa? a zis Hayden și jur că îi vedeam ochii sclipind de răutate.

— Nu... n-ai făcut-o, am mormăit, privindu-l la rândul meu.

— De obicei, în lumea noastră mafiotă, pedepsim oamenii tăindu-le o parte a corpului sau extirpându-le un organ. Poate că ai văzut ceva asemănător prin filme? Nu e prea diferit în realitate... a spus Hayden cu nonșalanță.

— Sigur glumești... am șoptit.

— Mi-aș dori să glumesc. Dar sunt un domn, vezi tu, iar a răni femeile nu prea e genul meu, așa că voi adapta puțin pedeapsa de dragul tău... și al meu, de asemenea, a zis Hayden, în timp ce un zâmbet sadic îi curba buzele.

Era probabil prima dată când îl vedeam zâmbind și nu era un zâmbet plăcut.

— Ce vrei... să spui? am întrebat în șoaptă. Nu puteam ghici deloc ce avea în minte, dar măcar nu avea de gând să mă ciopârțească, așa că presupun că asta era o veste bună?

— De fiecare dată când încalci vreo regulă, îmi voi însuși o parte a corpului tău, a spus Hayden, îngustându-și ușor ochii spre mine.

— În felul meu. a adăugat el.

--Va urma...