Noah

Am subestimat-o pe Amy Lovesong. Am crezut că este o soră vitregă dulce, inocentă, cu ochi de înger, dar timpul petrecut departe cu bunica ei a transformat-o într-un mic geniu malefic.

Acel pui de drac l-a făcut pe propriul meu tată să mă dea afară din viitorul meu conac, și pariez că mai e și plină de ea pe tema asta. Amy probabil plănuiește să-mi ia vechea cameră. Ar fi ca un trofeu al victoriei pentru ea, și cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât îmi dau seama că s-ar putea să-mi fi găsit nașul.

Amy Lovesong este o forță de temut și mai periculoasă decât un copil cu un marker permanent.

Furia îmi circulă prin vene în timp ce fac dreapta cu mașina și o parchez în afara apartamentului celui mai bun prieten al meu.

Din moment ce abia am devenit Alfa-ul haitei Toamnei, nu am mulți oameni în care să am încredere. Majoritatea sunt încă loiali lui Henrik Douglas. El are statutul de Alfa în sânge, iar după ce l-am bătut, l-am transformat în Beta-ul meu pentru că voiam ca el să mă vadă ajungând în vârf — da, sunt un nemernic, iar acum, regret că l-am ținut pe prostul ăla prin preajmă, pentru că nu i-aș putea spune sub nicio formă nimănui că am ajuns pe drumuri.

Henrik s-ar fi distrat de minune cu oamenii care îi sunt încă loiali dacă ar ști că sunt pe străzi. Așa că da, trebuie să păstrez secretul și să stau cu singura persoană în care pot avea încredere.

Duncan Andersson.

Bat cu pumnii în ușa lui ca un lunatic până îl aud mormăind pe partea cealaltă: "Bine, bine, vin! Calmează-te. Nu-i nevoie să spargi afurisita de ușă!"

Bat nerăbdător din picior și, de îndată ce ușa se deschide, trec val-vârtej pe lângă prietenul meu cel bun, cu geanta mea de voiaj.

Se dă la o parte șocat, cu ochii mari. "Ce naiba crezi că faci?!"

"Am nevoie de un loc unde să stau", îl informez, îngustându-mi ochii când văd două fete stând pe canapeaua lui. Fețele li se înroșesc când mă văd. Nu este nicio îndoială — aceste două fete sunt niște vânătoare de sportivi, clar.

"Ok? Păi... sunt ocupat—" începe Duncan, dar îl întrerup adresându-mă fetelor.

"Îmi pare rău, doamnelor, dar petrecerea asta s-a terminat. O să am nevoie de canapeaua aia."

În spatele meu, Duncan înjură pe sub mustață: "Ce naiba, omule?"

"Scuze, Duncan", spun, fără să par deloc că-mi pare rău. "Chiar am nevoie de ea."

Își dă ochii peste cap, murmurând înjurături, în timp ce fetele mă măsoară din priviri de parcă aș fi bomboane gratis la piață. Am efectul ăsta asupra femeilor de când am devenit adolescent și, deși cele două femei de aici sunt oameni obișnuiți care nu-și pot da seama că sunt Alfa, sunt totuși faimosul tight end din echipa de fotbal american.

Mă vor.

"Noah Bulgari", tărăgănează una dintre fete în timp ce se ridică de pe canapea, cu un miliard de dolari în ochi. Este evident o femeie pe interes. Una dintre acele femei care vor un bărbat bogat ca să le asigure viitorul pe viață. "E o plăcere să te cunosc."

"Aș vrea să pot spune același lucru", afișez un zâmbet fals. "Dar am probleme mai mari decât să-mi dau seama cine sunteți voi." Mă îndrept spre canapea, ignorând în mod deliberat buza țuguiată de dezamăgire de pe fața celeilalte fete.

"Frumoase maniere", murmură prima fată pe sub mustață, în timp ce își adună lucrurile și se îndreaptă spre ușă.

A doua o urmează, cu o expresie supărată pe față în timp ce îmi aruncă o ultimă privire plină de dorință. Îi întorc privirea cu o ridicare din umeri fără regrete.

"Le va trece", mormăie Duncan, închizând ușa în urma lui. "Dar ești dator vândut, omule."

Îmi trântesc geanta pe podea și mă prăbușesc pe canapeaua lui, trecându-mi o mână prin păr. "Știu", murmur, mintea fiindu-mi încă zdruncinată de trădarea lui Amy.

E destul de greu să fii Alfa și să conduci o haită de vârcolaci; să ai drame de familie pe deasupra nu e ceva de care să am nevoie chiar acum.

"Ai adus vreo bere?" întreabă Duncan plin de speranță, traversând sufrageria spre bucătăria lui.

"N-am fost la cumpărături", răspund sec, închizând ochii și sprijinindu-mă pe pernele uzate ale canapelei. "Și am probleme mai mari în momentul de față."

"Asa să fie?"

"Tata m-a dat afară."

Ochii lui Duncan se fac cât niște farfurii și bâlbâie neîncrezător: "Dar... tu ești Alfa? Nu poți fi fără adăpost. Conacul ăla e al tău!"

Îl reduc la tăcere cu o privire tăioasă. "Conacul nu va fi al meu până când nu revendic o pereche. Scrie în testamentul bunicului meu că nu mă va lăsa să moștenesc nimic până când nu mă voi căsători cu o pereche drăguță care să mă țină în frâu."

"Asta-i nașpa, omule..." suspină Duncan din greu. "Și acum ce? Care-i planul tău?"

"Ăăă, să stau pe canapeaua ta?" E orb? Nu vede că deja i-am transformat apartamentul în regatul meu?

"Nu, mă refer la planurile tale de viitor", spune Duncan. "Evident, trebuie să te căsătorești cu un lican sau un vârcolac din haită."

"Nu mă căsătoresc cu nimeni!" răcnesc eu, făcându-l pe Duncan să se dea înapoi cu o expresie înspăimântată.

"Ok, calmează-te—"

"Sunt calm!"

Bufnește. "Categoric nu ești calm. Sincer să fiu, ai probleme cu furia de când ai devenit Alfa-ul haitei Toamnei."

"Ce?" Mă holbez la el. "Tu crezi că am probleme cu furia?!"

Duncan pare nesigur cum să răspundă la asta și observ că privirea îi fuge spre podea pentru o secundă. "Uite, asta nu-i ușor să-ți spun, dar... Trebuie să alegi între fotbal și haită, omule. Nu le poți face față amândurora."

"Ba pe naiba că pot!"

"Nu, abia dacă dormi și..."

"Și ce?" De ce se uită la mine de parcă i-ar fi teamă de mine?

Duncan suspină. "Și ești mereu furios... e înfricoșător..."

"Înfricoșător?" Prietenul meu cel mai bun chiar se teme de mine? Probabil glumește... nu?

"D-da..." Duncan se freacă pe ceafă. Pot chiar să simt mirosul de transpirație de pe el. E nervos. "Deja ești înalt de o sută de metri și un Alfa lican, iar acum ai și un temperament exploziv."

"Nu am un temperament exploziv!"

Se dă înapoi, frica fiindu-i evidentă pe față. "C-ce zici tu, Alfa..."

Alfa.

Inima mi se strânge. Propriul meu prieten mă numește Alfa și cumva, asta nu-mi cade bine. Nu vreau ca lui Duncan să-i fie frică de mine.

Vreau ca lucrurile să fie exact ca înainte, când eu și Duncan eram doar niște zevzeci obișnuiți care trăiau vieți normale, nepăsându-ne de politica vârcolacilor sau de îndatoririle de Alfa. Dar lucrurile s-au schimbat și nu mai există cale de întoarcere.

"Îmi pare rău", murmur eu, frecându-mă la ochi. "Nu am vrut să—"

"Nu-ți cere scuze", mă întrerupe Duncan, sprijinindu-se de perete. Pare epuizat. "Doar... lămurește lucrurile, știi? Pentru binele nostru."

Binele nostru. Adică haita.

"Voi încerca..."

"Și găsește o pereche pe care s-o revendici, ok? Asta ar putea fi cheia la toate astea. Un om nu poate conduce o haită singur, Noah. Nu dacă vrea să fie și jucător de fotbal. Atunci are nevoie de o Luna alături de el — cineva care să conducă lucrurile când e el plecat."

Gândurile îmi zboară imediat la visul pe care l-am avut cu Amy fiind perechea mea sortită și soția mea. Ea îmi zâmbește în amintire, și probabil că sunt cu totul nebun, fiindcă jur că mi se zbate cocoșul în boxeri.

Am nevoie de un afurisit de doctor!

"Nu, sub nicio formă", protestez eu, ridicându-mă în șezut, pumnii strângându-mi-se involuntar pe lângă corp. "Pot să mă descurc cu asta singur!"

Duncan ridică mâinile în semn de predare. "Ok. Doar să nu spui că nu te-am avertizat."

El pleacă, iar eu mă încrunt. "Unde te duci?"

"Să-mi iau o bere", strigă el înapoi. "O să am nevoie de ea acum că am un arici nervos drept coleg de cameră."

"Arici? Serios?" Pufnesc la replica lui și mă las pe spate pe perne. Mintea îmi este din nou la Amy, iar lupul meu scâncește în mine ca și cum ar încerca să-mi spună ceva.

...sau poate să mă avertizeze de ceva.

Suspin pentru mine. "N-ar putea fi sub nicio formă perechea mea, nu?"