Un grup de indivizi a dat buzna pe ușă în timp ce Paula și Richard discutau despre următoarea lor mișcare.

"Sunteți un director norocos, domnule Hatcher! Când ne veți returna datoria de optzeci de milioane de dolari pe care ne-o aveți?"

S-a dovedit că acești oameni erau de la o agenție de recuperare a creanțelor și înconjuraseră familia Hatcher.

"Ce... Ce se întâmplă?!" a spus Paula, gâfâind după aer.

Richard a strigat: "Opriți-vă! Aveți idee cine suntem? Familia Crawford din Clodston sunt rudele noastre!"

Din nefericire, mașina familiei Crawford plecase deja, lăsându-l pe Richard fără niciun sprijin.

Cele două rânduri de Maybach-uri negre fuseseră atât de intimidante încât trecătorii păstrau distanța.

Familia Hatcher, acum jalnică, se afla într-un contrast puternic...

Bărbații solizi de la agenția de recuperare au râs. "Oh, asta da reputație. Susțineți că sunteți rudele familiei Crawford, dar lor măcar le pasă de voi?"

Fața lui Richard s-a făcut roșie ca focul!

Oamenii de la agenția de recuperare erau toți niște huligani. Cum i-ar fi putut convinge să asculte de rațiune sau să nu-l mai bată, doar pentru că el era bătrân și slab?

Imediat, s-a auzit o plesnitură răsunătoare; Richard și Paula fuseseră loviți cu putere peste față și căzuseră în genunchi!

Asupra lor a fost îndreptată violență de tot felul, inclusiv pumni și picioare. După o vreme, Paula și Richard aveau amândoi fețele umflate și nasurile vinete. Se văitau în agonie.

Totul se năruia. Odinioară impresionanta familie Hatcher suferise o cădere nervoasă după ce fusese umilită în fața tuturor. În cele din urmă, vila a fost golită, iar toate bagajele le-au fost aruncate afară.

Debbie, cu fața plină de sânge, a fost și ea aruncată afară. Întreaga familie se afla într-o stare patetică!

Locuitorii din apropiere șușoteau între ei.

"Știați? Fetița aceea a familiei Hatcher este nepoata familiei Crawford din Clodston!"

"Poftim?! Fetița aia slabă? Cea care și-a pierdut mama la vârsta de doi ani?"

"Dumnezeule! Trebuie să fi fost atât de greu pentru familia Hatcher. Mi-aș fi pierdut mințile în locul lor!"

"Își merită soarta! Am văzut odată copilul acela fiind pedepsit să stea afară în arșiță. Am spus și eu două vorbe și am fost certat de bătrâna doamnă Hatcher."

"Hahaha! Nu spunea mereu bătrâna aia că nepoata ei este blestemul familiei? Probabil că acum își regretă faptele!"

Fie că regretul familiei Hatcher era sincer sau nu, privitorii se bucurau în mod clar, de la distanță, de suferința lor.

Într-adevăr, și-o meritau!

Stephen tușea întruna, cu urechile țiuitindu-i în timp ce scuipa spumă sângerie.

"Stephen, cum te simți?" a plâns Debbie, îngrijorată.

Paula și-a vărsat furia pe ea, spunând: "De ce plângi? Unde ai fost mai devreme? De ce nu te-am văzut adineauri?"

"Am văzut-o pe Lilly adineauri, așa că am implorat-o să-i ierte pe bunicul și pe bunica ei pentru că sunt bătrâni... dar ea a refuzat..." a suspinat Debbie.

Ura Paulei a crescut și a dat vina pe Lilly pentru toată umilința pe care o suferiseră în acea zi.

O crescuseră pe fetița aia nenorocită mai bine de trei ani, nu-i așa? Nu avea nici măcar un dram de recunoștință!

Era un copil nerecunoscător, exact ca mama ei moartă!

Fetița aceea nenorocită își blestemase propria mamă și îi cauzase moartea. Tot ea dusese și la falimentul fiului ei și adusese ruina asupra lor. Toate acestea erau din vina ei!

Cu cât Paula se gândea mai mult la asta, cu atât devenea mai furioasă. Voia să spună că nu le păsa de Lilly, dar acum că le păsa, voia să se agațe de ea și să n-o mai lase niciodată să plece!

Paula nu avea nicio supapă pentru nemulțumirile ei, așa că nu putea decât să blesteme în sinea ei, dorindu-le ghinion tuturor celor din familia Crawford!

...

Anthony a bătut cu degetele pe ecranul din mașină și a trimis un mesaj, spunând: "Scăpați de familia Hatcher."

"Să-i ucidem?" a venit răspunsul de la celălalt capăt.

Anthony a rânjit disprețuitor. "Să-i ucidem?"

Nu putea comite crime pentru a scăpa de niște gunoaie.

Chiar dacă dorea răzbunare, familia Crawford trebuia să rămână nevinovată.

"Lăsați-i să trăiască ceva mai rău decât moartea."

Lilly stătea liniștită în mașină, ținându-și iepurașul de pluș și papagalul.

Hugh și-a îmblânzit tonul și a încercat să pară prietenos. "Lilly, hai să mergem acasă!"

Gilbert a adăugat: "Casa noastră e în Clodston. O să luăm avionul mai târziu."

Lilly a dat ascultătoare din cap și a rămas tăcută. Drăgălășenia pe care o avusese când alinta papagalul dispăruse.

Dar tot era mai bine decât înainte.

Lui Hugh i se strângea inima. Supunerea lui Lilly îl făcea să se simtă și mai rău.

Doar copiii care creșteau într-un mediu traumatizant deveneau atât de tăcuți. Prin câte trecuse Lilly ca să ajungă așa?

"Hai... Hai să mergem acasă," a murmurat Hugh.

Deodată, Lilly a întrebat: "Bunicule... Putem să ducem și cenușa lui mami acasă?"

Hugh a încuviințat cu tristețe. "Bine. Hai să mergem cu toții acasă."

Lilly s-a simțit ușurată.

Familia Crawford închiriase un avion privat. Lilly privea pe fereastră cerul, iar norii păreau să zboare alături de ea.

Și-a întins gâtul, apoi a lăsat jos iepurașul de pluș și și-a încrucișat brațele, sprijinindu-le de fereastra avionului în timp ce se uita afară.

"Lilly, la ce te uiți?" a întrebat Bryson, zâmbind cu căldură.

"Unchiule Bryson, suntem pe cer acum?" a întrebat Lilly, întorcând capul.

Bryson a dat din cap și a spus: "Da."

Ea nu mai fusese niciodată cu avionul...

Deodată, Lilly a întrebat: "Atunci, mami e aici sus?"

Bryson și Gilbert, care stăteau în apropiere, au rămas uimiți și au exclamat amândoi: "Poftim?"

Lilly și-a coborât privirea, s-a uitat tăcută pe fereastră și a spus încet: "Mi-au zis că mami a murit și s-a dus în Rai... Așa că o putem vedea pe mami mai târziu, nu-i așa?"

Lilly privea pe fereastră cu spatele la ei, cu lacrimi adunându-i-se în ochi.

Știa că povestea care i se spusese, cum că oricine murea ajungea în Rai, era o minciună spusă copiilor.

Mami nu avea cum să fie aici sus pe cer...

Dar nu se putuse abține să nu fie entuziasmată. Chiar își dorea să o vadă pe mama ei aici...

Dintr-odată, ochii lui Hugh s-au umplut de lacrimi.

Ceilalți frați au tăcut și ei, cu capetele întoarse să privească afară, cu pumnii strânși cu putere.

Gilbert a luat-o pe Lilly în brațe și i-a șoptit blând: "Lilly, e timpul să dormi. O poți vedea pe mama ta în vise când adormi..."

Lilly a murmurat în semn de acord, în timp ce lacrimile îi șiroiau tăcute pe obraji și se cuibărea în brațele lui Gilbert.

Și unchiul Gilbert minte.

Adormise de nenumărate ori, dar nu o visase pe mama ei nici măcar o dată.

Fără ca Lilly să-și dea seama, alunecase în lumea viselor. O strălucire palidă emana din șnurul roșu ce-i înconjura încheietura, abia sesizabilă dacă nu erai foarte atent.

În visul ei, Lilly a simțit o senzație caldă care îi învăluia corpul, ca și cum s-ar fi scăldat în lumina soarelui. Se simțea incredibil de ușoară, aproape ca și cum ar fi putut pluti prin aer...

Înconjurată de nori albi și pufoși ce semănau cu vata de zahăr, Lilly a întins mâna cu prudență, a rupt o bucățică și a pus-o în gură. Ochii îi sclipeau de încântare.

Era, de asemenea, dulce!

O voce blândă și familiară a strigat-o din spate: "Lilly..."

Lui Lilly i s-au mărit ochii și s-a întors să-și vadă mama stând nu departe. Mama ei o privea cu ochii înlăcrimați.

"Mami!"

Lilly a dat fuga și a fost strânsă cu putere în brațe de mama ei.

Jean i-a mângâiat cu tandrețe căpușorul și i-a șoptit: "De acum înainte, Lilly, bunicul și toți unchii tăi vor fi familia ta. Trebuie să trăiești o viață fericită, bine?"

Lacrimile îi curgeau lui Lilly pe obraji în timp ce răspundea ascultătoare: "Da, mami. Așa voi face."

Jean a continuat: "Bunica are și ea o sănătate precară. Poți să mă ajuți să am grijă de bunica?"

Lilly a dat din cap cu putere, luptându-se să-și stăpânească lacrimile.

O voi face. Voi avea cu siguranță grijă de bunica.

Jean a zâmbit. Voia să spună mai multe, dar silueta ei a început să strălucească slab și să se estompeze.

"Te iubesc, Lilly. Te voi iubi mereu!"

Lilly a strigat-o pe mama ei prin somn, cu fața scăldată în lacrimi...