**Noah**

Am ieșit din biroul Antrenorului Mercer cu capul vâjâindu-mi.

Furios? Poate.

Confuz? Cu siguranță.

Ce naiba tocmai făcusem?

Acea mică săgeată — „Credeam că îmi poți face față” — trebuia să testeze teoria mea stupidă că el ar putea fi chiar dungeon master-ul cu care vorbisem înainte. O modalitate stânjenitoare și foarte riscantă care s-ar fi putut termina prost….

Dar nu a ieșit nimic din asta. Părea la fel de surprins ca mine, iar eu am ajuns practic tremurând sub privirea lui tăioasă, ca un școlar debutant care nu se putea apăra. Adică, era deja destul de grav că nu mă putusem concentra deloc în timpul antrenamentului, dar asta? Asta era un nou nivel de stupiditate, chiar și pentru mine.

Și apoi felul în care a lătrat la mine — s-a profilat peste mine, s-a înălțat, dându-mi târcoale ca un nenorocit de prădător...

*Domnule*.

Mi-a spus să i mă adresez cu *domnule*.

Nu nouă. Nu echipei. Doar mie.

Ce dracu' a fost asta?

Am încercat să-mi revin, spunându-mi că eram doar zdruncinat. Obosit. Scos din ritm.

Dar nu erau doar cuvintele — era felul în care le-a spus. Aceeași autoritate calmă. Același control lent, terifiant.

Ridicol. Găseam sensuri unde nu existau. Făcându-mă de râs.

Din nou.

Totuși... căldura din piept nu voia să dispară, indiferent cine naiba era el cu adevărat.

Să fi fost adrenalină?

Sau ceva mai bolnav de atât?

Pentru că undeva adânc înăuntru, o parte din mine voia ca el să fie la fel ca omul acela — voia să mă controleze și să mă facă să mă simt mic în felul acela. Zdruncinat. Destrămat.

*Excitant.*

Stai — ce dracu'?

Excitant?

Nu eram gay. Asta nu fusese niciodată o întrebare.

Doar dacă…

Doar dacă nu eram cumva vreun masochist stricat, iar asta era felul în care se cablase disfuncționalitatea mea. Dorind control. Supunere. Pedeapsă.

Pentru că asta ar avea sens. Oarecum. Dacă închideam ochii pe jumătate și îmi dădeam suficiente portițe psihologice prin care să mă strecor.

Întreaga situație mă aruncase într-o buclă. O buclă în care eram încă prins când telefonul a vibrat.

L-am înșfăcat.

Sfinte căcat, era de la aplicația mea ObeyNet. Pieptul mi s-a strâns.

Mr. A: „Mâine, vei găsi o modalitate de a demonstra supunere în viața reală. Fără negocieri. Fără întârzieri.”

Lumea s-a oprit.

Am citit mesajul din nou.

*În viața reală.*

Gura mi s-a uscat.

Nu. Nu, nu, nu.

M-am așezat pe marginea patului, cu telefonul în mână, inima în gât.

Vorbea serios?

Era doar o coincidență? Vreun tip de pe internet care își flexa controlul așa cum o făcea mereu?

Sau...

*Știa ceva?*

Mi-a venit în minte vocea Antrenorului Mercer — joasă, profundă, tăioasă. Felul în care spusese *Domnule*. Felul în care se holbase la mine de parcă m-ar fi deținut deja.

Degetele mi-au tresărit.

Am scăpat telefonul de parcă ar fi fost otravă.

A vibrat din nou.

**Antrenorul Mercer:**

„Vei zbura cu mine la Geneva mâine. Fă-ți bagajul pentru câteva zile. Vei fi trecut ca asistent de antrenament. Să fii afară la 6 a.m.”

Am înghețat.

Geneva?

Asistent de antrenament?

Am privit fix mesajul atât de mult încât ecranul s-a întunecat. Pulsul mi se izbea de coaste.

Două mesaje. Două voci. Același ton.

*Doamne ajută-mă...*

Era el Mr. A?

Mâinile îmi tremurau în timp ce tastam răspunsul.

**EU:**

**„Geneva, adică… Elveția??”**

**Antrenorul Mercer:**

„Mă bucur că îți știi geografia.”

**EU:**

**„De ce eu?”**

**Antrenorul Mercer:**

„Unul dintre jucătorii noștri veterani a fost accidentat în timpul antrenamentului la baza internațională. Zbor acolo ca să evaluez situația. Voi avea nevoie de asistență, iar tu ai nevoie de supraveghere. Nu întârzia.”

Inima îmi bătea încă cu 200 de kilometri pe oră când, în sfârșit, mi-am pus capul pe pernă. Am închis ochii, doar ca să fiu adormit de imagini cu Antrenorul — dar în visele mele, el purta mănuși și costum, o curea de piele încolăcită pe mână….

****

Alarma m-a smuls din somn la 5:30 a.m., și preț de o secundă, nu am știut unde mă aflu. Știam doar că eram epuizat, mi-era cald și eram deja în întârziere.

M-am poticnit până la duș și am stat sub apă mai mult decât ar fi trebuit, sperând că va curăța ceața din capul meu — și căldura din piept.

Până am fost îmbrăcat și gata, pulsul meu încă gonea.

Ceva se întâmpla. Doar că nu știam ce.

Când am ieșit afară, soarele abia răsărea, aerul fiind destul de tăios cât să rănească. O mașină neagră staționa cu motorul pornit la bordură.

„Urcă”, a spus șoferul. „Antrenorul te așteaptă la aerodrom.”

Nu am pus întrebări. M-am urcat pur și simplu, stomacul meu făcându-se ghem. Cuvintele *vei demonstra supunere în viața reală* îmi răsunau în cap.

Până am urcat la bordul avionului privat, transpirasem prin maiou. El stătea lângă fereastră, picior peste picior, cu mânecile suflecate, cu ochelarii pe ochi, ca un CEO de pe coperta unei reviste. Când a ridicat privirea spre mine, am simțit un front rece lovindu-mă în piept.

„Stai jos.”

M-am așezat.

„Trebuie să dăm un comunicat despre incident. Tu o să-l scrii. Fă o ciornă înainte de decolare.”

Mi-a împins un laptop — apoi un e-mail tipărit. „Toate detaliile sunt acolo. Să fie concis.”

Fără presiune.

Am aruncat o privire peste rezumat. Ligament rupt. Jucător veteran. Pe bară pentru tot restul sezonului. Cuvintele s-au estompat în timp ce le citeam, nu pentru că erau neclare — ci pentru că el stătea vizavi de mine de parcă asta era un fel de test. De parcă eu eram cel evaluat.

Am deschis documentul și am fixat ecranul de parcă îmi datora răspunsuri.

Ok. Comunicat de presă. Păstrează-l curat. Păstrează-l scurt.

Am scris. Rânduri scurte, tăioase. Doar fapte. Ton de lider. L-am citit de două ori, apoi i l-am dat înapoi.

L-a citit în tăcere, ridicând o sprânceană.

„Vag”, a spus el cu o voce seacă. „Rescrie.”

Am clipit. „Da, domnule.”

Stai. *Domnule*?

Nu m-am uitat la el. Doar am luat laptopul și am început din nou, forțând printre greutatea propriei mele dezamăgiri.

Dintr-un motiv nenatural, îmi doream — aveam nevoie — să-l impresionez pe omul acesta. Și când ochii lui albaștri și intenși s-au blocat pe ai mei pentru o secundă prea lungă, am simțit-o — *acea poftă pentru aprobarea lui.*

Am tras aer în piept. Am încercat să mă concentrez. Încă conștient de privirea lui fixă, m-am apucat de treabă...

Versiunea a doua: Mai profesională. Puțină atitudine. Liniștitoare pentru fani.

Aerul dintre noi s-a schimbat în timp ce citea — calm, compus, complet neafectat — în timp ce eu stăteam acolo încercând să nu-mi rod unghiile până la carne.

„Dezorganizat.”

Maxilarul mi s-a încleștat. Am întins mâna spre laptop din nou, tăcut. Ceva între mândrie și panică — poate un instinct alimentat de traumă — îmi tremura în mâini.

Versiunea a treia: Mi-am turnat al naibii tot sufletul în ea. Un citat de la antrenorul principal. Un mesaj de unitate. Era solidă. Trebuia să fie.

Nici măcar n-a clipit.

„Neprofesionist.”

Palmele îmi erau alunecoase. Gâtul uscat. În cabină era un frig de înghețai de la aerul condiționat, dar corpul îmi ardea.

Ochii lui au rămas pe mine — tăcuți, concentrați. De parcă mă studia pe mine, nu ciorna.

De ce dezaprobarea lui se simțea ca o pedeapsă?

Îmi petrecusem toată viața sub papucul tatălui meu — temperamentul lui, insultele lui — dar nimic nu-mi intrase vreodată pe sub piele în felul acesta.

De ce naiba respingerea *acestui* om mă făcea să mă simt de parcă mă prăbușeam?

Chiar eram atât de inutil?

Frustrarea a degenerat în ceva mai profund — încordat, fără suflare, panicat.

„Eu—încerc”, am murmurat, aproape ținându-mi respirația.

S-a aplecat în față. Încet. Deliberat. O mână caldă mi s-a așezat pe umăr.

Iar vocea lui — joasă, fermă, devastatoare….

„Respiră, băiețel.”

Cuvintele m-au lovit ca un pumn.

Am înghețat.

Vocea aceea. Fraza aceea. Numele acela.

Mintea mi s-a golit. O căldură mi s-a prelins pe șira spinării.

Nu mă puteam uita la el.

Nu voiam să mă uit la el.

S-a retras fără niciun alt cuvânt. Apoi, a dat din cap pentru a mă asigura.

„O s-o mai rescrii încă o dată. Și de data asta, o să-i dai de capăt.”

Am dat și eu din cap, tăcut, încercând să-mi amintesc cum să-mi folosesc degetele.

Undeva deasupra Franței, am început să tastez.

Mâinile încă îmi tremurau.

Nu de la presiune.

Nu de la frig.

Ci de la sunetul vocii lui—

Și de la felul în care, doar pentru o secundă, am fost gata să mă supun.