Oftez privindu-i pe cei trei cum părăsesc casa. „Căcat”, înjur în timp ce mă ridic și opresc aragazul. Grozav, acum am tocăniță de vită arsă pe aragaz și mi-am încălcat regula de a nu înjura de față cu Rose. Va fi un calvar s-o curăț mai târziu.

— Mami? șoptește Rose, acum că era în siguranță.

— Totul e bine, încerc s-o alin.

— Care gemeni? întreabă Rose.

Știam că fata mea isteață observase cum mă tensionasem la menționarea lor.

— Sunt viitorii Alpha ai Haitei Piatra Lunii, haita noastră. Tatăl lor, actualul nostru Alpha, a vrut ca ei să-și găsească perechea înainte să preia conducerea, îi explic, știind că nu va înțelege mare lucru.

— Lideri? întreabă, ridicându-se în picioare. Rose își ridică mânuțele, cerându-mi s-o iau în brațe.

Zâmbesc și fac întocmai. „Da, gemenii sunt bărbați buni”, șoptesc. Sau, cel puțin, speram să mai fie bărbați buni. Fusesem prietenă cu ei doi pe când eram în școala primară și până când am fost silită să rămân închisă. Mă simt prea mult ca Rapunzel. Gândurile îmi zboară la gemeni și la momentul când îi cunoscusem.

Amintire

— Hei! îmi strigă un băiat în timp ce mă îndreptam spre școală.

Era prima zi din clasa întâi. O implorasem pe mama să mă împletească. Bombănise o grămadă, dar terminase codița înainte să mă scoată pe ușă. Îmi prinsesem o fundiță în păr pe drumul spre școală. Fundița fusese un cadou de la bunica Rose. Îmi dăduse o panglică albastră, spunându-mi că se asortează cu ochii mei.

Așa că, iată-mă, mergând spre școala haitei. Mama se lăudase peste tot despre cum surioara mea mai mică începea grădinița. O suise pe soră-mea în scaunul ei de mașină și o dusese la grădinița aflată la celălalt capăt al teritoriului haitei. Mintea mea de copil s-a întrebat mereu de ce se aflau în direcții opuse. Dar eram doar o copilă și nu puteam decât să mă întreb.

Am mers câteva străzi înainte ca meditațiile să-mi fie întrerupte.

— Hei! îmi strigă Markus din nou.

Îl ignor. Tati și mami mi-au spus că nu aveam voie să vorbesc cu nimeni. Nu voiam să-i supăr.

— Haide, spune alt băiat. Arată identic cu primul. Trebuie să fie gemeni. Cel de-al doilea îi aruncă primului o privire.

— Nu, vreau să-mi fac o prietenă nouă! spune primul, înțepenind locului și holbându-se la mine.

Mă opresc, ascultându-i.

— Nu putem să întârziem, își mustră al doilea băiat fratele. Părul lui e negru și drept. Are ochii verzi, la fel ca o piatră prețioasă de pe inelul mamei.

— N-o să întârziem dacă merge cu noi! spune primul, plin de mândrie. Și el are părul negru, dar ușor ondulat. Ochii lui seamănă tot cu niște pietre prețioase, doar că aveau irizații aurii.

— N-am voie să vorbesc cu nimeni, mormăi eu.

— Dar noi suntem prietenii tăi și viitorii tăi Alpha! exclamă băiatul de parcă aș fi zis o blasfemie.

— Prezintă-te, îl mustră fratele său.

— Exact! Eu sunt Markus sau Mark, iar el e fratele meu mai mare, Calyx, afirmă el fericit.

Aprob din cap, făcând o mică plecăciune. Mami îmi spusese că trebuia să-i respect pe liderii haitei.

— Și? întreabă Markus, parcă așteptând ceva.

— Și ce? întreb la rândul meu, derutată de ce voia să știe.

— Cum te cheamă? întreabă Calyx, la obiect.

— Amalie, șoptesc, nesigură dacă aveam voie să vorbesc cu gemenii.

— Amy Lee? întreabă Markus, confuz.

— Amalie, rostesc mai tare și mai răspicat.

— Ama, îmi place! strigă Markus, agățându-se de brațul meu. Tu, cu mine și cu Cal o să fim cei mai buni prieteni pentru totdeauna!

— O să întârziem, murmură din nou Calyx, pornind din nou spre școală.

— Haideți, voi doi, strigă un alt băiat de la o casă din capătul străzii.

— Venim, și ne-am făcut și o nouă prietenă! strigă Markus în timp ce mă trage de mână spre celălalt băiat.

— Bună, eu sunt James! se prezintă noul puști. Haideți, mai avem o stradă până la școală. Nu pot să cred că v-ați convins părinții să vă lase să veniți pe jos la școală.

N-am mai fost atentă la ce vorbeau cei trei băieți. Am rămas holbându-mă la mâna mea, de care Mark încă se ținea strâns ca să nu rămân în urmă. Am clipit buimacă în clipa în care am simțit că și Calyx mă ia de cealaltă mână. Nu se uita la mine, ci continua să meargă.

Sfârșitul amintirii

Îmi e dor de ei. Îmi e nespus de dor de amândoi. De ani de zile mi-am tot dorit să fie capabili să mă găsească. Mă rog la zeița lunii ca, în momentul în care vor prelua conducerea haitei, să mai simtă conexiunea cu mine și să vină să mă caute. Asta, desigur, dacă le mai pasă. Sunt dispărută de șapte ani deja.

Sunt izolată de șapte ani. S-ar împlini șapte ani fix în ziua de naștere a gemenilor. Încerc să nu mă gândesc prea mult la asta. Dacă o fac, voi pica pradă disperării. De ce mă retrăseseră părinții mei de la școală cu doar câteva luni înainte să-mi primesc lupul? Majoritatea primeau lupul la a șaisprezecea aniversare, dar, dintr-un motiv anume, eu am primit-o pe Beren cu câteva luni mai devreme. Ar mai fi trecut ceva mai mult de doi ani până când aș fi putut să-mi găsesc perechea. Nu, acela nu era un șir de gânduri în care voiam să mă adâncesc.

*„Ei ne vor ajuta”*, mă aprobă Beren din toată inima.

*„Da, peste o săptămână, după ce își vor alege perechea”*, spun eu, simțind cum mă doare inima la gândul că ei își luau o pereche la alegere. Nu aveam niciun drept să mă simt astfel.

*„Înainte!”* mârâie ea.

*„Uite care-i treaba, au uitat de mine în ziua în care părinții mei au spus că am fugit din haită”*, îi mârâi înapoi. Nu avea rost. Beren era ferm convinsă că ei erau ai noștri. Mă contrazisesem cu ea, întrebând-o de unde știa. Ea apăruse după ce fusesem închisă și nu le prinsese niciodată mirosul de atunci. Beren se certa cu mine, insistând că ei știau că suntem încă aici.

— Mama, mi-e foame, mi-a șoptit Rose în buclele mele blonde.

— Bine, Boboc de Trandafir, i-am șoptit, așezând-o la masă. Am umplut un bol pentru amândouă și m-am așezat cu ea.

Rose nu a pierdut vremea și mi s-a urcat în poală. Nu aveam un scaun special pentru ea, așa că o țineam mereu în brațe la masă. Am hrănit-o încet, luând mici îmbucături din tocăniță. Rose mormăia de plăcere. Am zâmbit ușor și i-am lăsat un sărut pe creștet.

— Te rog, salveaz-o, i-am șoptit zeiței lunii.