"Documentul de fuziune?" întreb eu, uitându-mă la ecranul calculatorului său. El dă din cap aprobator, iar eu dau click pe tipărire înainte de a mă întoarce la imprimantă. Documentul lui se imprimă, iar eu îl capsez înainte să i-l înmânez.

Theo stă acolo privindu-mă, privirea lui intensă făcându-mă să mă simt inconfortabil, dar nu pot privi în altă parte. Se întoarce brusc și iese. Trag instantaneu o gură de aer, nedându-mi seama că îmi ținusem respirația. Mă îndrept înapoi spre biroul meu. Theo se poartă ciudat de o săptămână încoace. L-am surprins holbându-se de mai multe ori acum decât pot număra.

Și Tobias a fost nervos în ultima vreme, i-am auzit certându-se pe o temă zilele trecute. Am încercat să-i ignor cât mai bine, deoarece relația lor nu mă privește, dar asta face ca atmosfera din birou să fie puțin ciudată și tensionată.

Ziua trece repede. Tobias a rămas în biroul lui toată ziua, fiind într-una din toanele lui. Singura dată când am auzit de la el a fost când i-am transferat apeluri pe linia lui. Înainte să-mi dau seama, se făcuse 17:30. Domnul Kane și domnul Madden au plecat la 17:00. Am terminat de închis totul, am stins luminile și m-am îndreptat spre parcare. Odată ajunsă în parcare, mi-am luat încărcătorul de la telefon și niște haine călduroase de schimb și am îndesat totul în geantă.

Trebuia să fiu înapoi la mașina mea înainte ca Tom să încuie tot. Tom lucra câteva ore dimineața, iar apoi se întorcea seara să golească gunoiul și să spele pe jos înainte de a încuia parcarea la 21:00. Lăsându-mi suficient timp să o vizitez pe mama înainte de a mă întoarce.

Mergând prin parcarea goală, am ieșit la parter, pe partea cu parcul. Tăind-o prin parc, mă îndrept spre marele semn albastru de neon aflat în vârful spitalului de vizavi de Kane and Madden Industries. Spitalul Mater. În fiecare zi merg pe jos să o văd. Făcându-mi drum spre etajul al doilea, mă îndrept spre saloane. Salonul Optsprezece, patul cinci.

Mama mea este aici de puțin peste trei luni. Iau loc în rezerva sterilă. Urăsc spitalele, miros mereu a dezinfectant pentru mâini, iar secția asta, în particular, duhnește a moarte. Nu, mama mea nu are vreo boală cronică debilitantă. Mama mea, Lila Riley, este în comă.

Mama se întorcea acasă cu mașina de la muncă, de la un bar local. Un șofer beat a trecut pe roșu, izbindu-se în ea. Mașina ei a fost daună totală, iar ea a trebuit să fie descarcerată din vehicul. Se află în comă de atunci. Doctorii spun că se află în moarte cerebrală, că singurul lucru care o menține în viață sunt aparatele la care este conectată.

Spitalul a spus că o pot ține în viață și că speră să vadă o schimbare, chiar dacă ar fi un miracol. Am reușit să prelungesc asta până la aproape patru luni acum, după ce am făcut contestație la decizia lor de a opri sistemele de susținere a vieții. Încă aștept un răspuns de la Consiliul de Etică Medicală. Știu că este o bătălie pe care o voi pierde. Dar pentru moment, mi-a adus mai mult timp alături de ea.

E doar o chestiune de timp până când o vor deconecta și îmi vor spune că trebuie să-mi iau rămas-bun. Acesta este și motivul pentru care locuiesc în mașina mea. Facturile medicale ale mamei sunt scumpe și, chiar și atunci când va veni timpul să-i scoată aparatele din priză, va trebui să locuiesc în mașină încă cel puțin 2 ani până când voi termina de plătit totul. Asigurarea mea medicală acoperă doar un copil aflat în întreținere sau soțul/soția. Mama mea nu a avut asigurare medicală. Lucra cu plata în mână și se chinuia să își păstreze un loc de muncă pe termen lung.

Știu că majoritatea oamenilor cred că e doar o speranță deșartă că se va trezi, dar pur și simplu nu pot renunța la ea. Ea m-a învățat să merg, să vorbesc, să folosesc lingura. Cum să merg pe bicicletă. A fost alături de mine încă de la început. Ea a fost prima mea prietenă, de fapt, este singura mea prietenă. M-a crescut ca mamă singură încă de când m-am născut. Tatăl meu a plecat când a aflat că era însărcinată. Nu l-am întâlnit niciodată pe acest om și, sinceră să fiu, nici nu-mi pasă să-l cunosc.

Am pierdut casa după trei săptămâni în care nu am putut plăti ipoteca, s-a dovedit că eram deja cu luni de zile în urmă când s-a întâmplat accidentul, iar mama îmi ascundea asta. A trebuit să aleg între a o ține pe mama în viață sau a păstra casa. Am ales-o pe ea. Știu că ea ar fi făcut la fel pentru mine. Știu că amân inevitabilul, dar cum să-ți omori propria mamă? Să ucizi singura persoană care și-a petrecut întreaga ta viață iubindu-te și susținându-te? Când va veni momentul, trebuie să știu că am încercat absolut totul, altfel știu că nu voi putea trăi cu sentimentul de vinovăție.

Privind în jos la mama mea, arăta de parcă ar fi dormit, în afară de tubul care îi atârna din gură și care o forța să respire, ținând-o în viață. Avea numeroase tuburi atârnând din brațele ei slăbănoge. Mama mea obișnuia să fie o femeie puternică, plină de viață și fericită. A arătat întotdeauna mai tânără decât vârsta ei. Cu părul ei blond, care îi ajungea chiar sub omoplați, avea o piele excelentă, fără riduri, buze pline, rozalii, și un ten bronzat. Arăta grozav pentru o femeie de 45 de ani.

Acum pielea ei era cenușie, părul ei gras și lipsit de volum. Își pierduse toată greutatea și masa musculară și acum era numai piele și os. Efectiv stingându-se în acest pat de spital. Stând pe scaunul albastru, m-am tras mai aproape de pat și am apucat-o de mână.

"Hei, mămico, îmi lipsești." Îi dau la o parte părul de pe frunte, acolo unde i se lipește de piele. Ascultând bipăitul monitorului ei cardiac, îl aud emițând sunete la intervale regulate, acompaniat de zgomotul ventilatorului care o forțează să respire. Este același lucru în fiecare zi. Obișnuiam să vin în fiecare zi și să stau cu ea ore întregi, să-i povestesc despre ziua mea sau să-i citesc. Dar, după câteva luni, doar vin și-i spun că o iubesc. Am rămas fără lucruri de spus.

Îmi este dor de vocea ei. Îmi e dor să-mi spună că totul va fi bine. Îmi e dor de felul în care făcea totul să pară ușor. Poate că Lila Riley nu a fost o mamă perfectă, dar a fost perfectă pentru mine. Da, a avut o problemă cu băutura, dar, în afară de asta, știu că a făcut tot ce a putut mai bine cu cărțile pe care i le-a împărțit viața.

Nu a existat niciodată o lipsă de iubire și, indiferent cât de rău dădeam de gard, ea era mereu acolo să mă ajute să adun cioburile și să reconstruiesc totul.

Acum o văd și mă gândesc la toate lucrurile pe care le va rata. Toate amintirile din care nu va face parte.

După ce stau cu ea o vreme, mă strecor repede în mica baie. Asistenta Sally e de tură de noapte în seara asta și mereu mă lasă să fac duș aici. Este singura dată când pot face duș cu apă caldă. Nu fierbinte, ci mai degrabă o apă de baie călâie, deoarece dușurile sunt reglate termic. Totuși, nu mă plâng. Călduț e mai bun decât rece. Ceilalți oameni din această cameră au nevoie de asistență și sunt imobilizați la pat, ca mama, așa că nu trebuie să-mi fac griji că cineva ar putea deschide ușa, dar o încui întotdeauna, în caz că vreo femeie de serviciu sau vreo asistentă decide să intre.

Făcând duș rapid, mă spăl pe păr și pe corp, asigurându-mă că mă frec pe piele extrem de bine cât timp mă pot folosi de apa caldă. Când termin, ies repede, mă șterg și mă îmbrac cu pantalonii de trening, ca să nu trebuiască să mă chinui să mă schimb în mașină. De asemenea, îmi bag picioarele în niște șosete înainte de a mă încălța cu o pereche de balerini. Apoi îndes totul înapoi în geanta mea supradimensionată înainte de a mă întoarce la căpătâiul mamei.

Așezate pe noptieră, lângă telefonul meu pus la încărcat, se află câteva sandvișuri club. Sally trebuie să fi intrat în timp ce eram la duș. Cunoaște situația mea și știe că nu-mi mai rămâne mare lucru după ce achit ratele la spital, așa că, la fiecare tură a ei, găsesc mereu pe masă, așteptându-mă, sandvișuri sau ce a mai rămas de la cantină.