Danielle

VINERI DUPĂ-AMIAZĂ, am pus ultima foaie pe ultimul teanc de lucrări pe care amânasem de o săptămână să le corectez și m-am lăsat pe spate în scaun. Verificându-mi ceasul, am gemut. Probabil eram ultima persoană rămasă în școală și, cu încă o trezire dis-de-dimineață la activ, eram epuizată. Dar măcar acum eram la zi și mă puteam bucura de weekend.

Deschizând sertarul biroului, mi-am înhățat poșeta fix când noul meu telefon a sunat. L-am găsit îngropat pe fundul genții și am răspuns fără să verific identitatea apelantului. "Alo?"

"Hei, iubi."

M-am încruntat. "Austin?"

A chicotit. "Mașina ta e reparată."

"Dar n-am apucat încă să vorbesc cu tata." M-am frecat pe frunte, nopțile nedormite și grijile financiare manifestându-se printr-o durere de cap cruntă. "Trebuie să văd dacă e de acord cu suma. Nu e nevoie, de obicei, ca majoritatea service-urilor să obțină autorizație înainte să facă reparațiile? Ce mă fac dacă nu le pot plăti? La naiba, Austin, nu știu dacă te pot plăti. Credeam că o să mă suni ieri. Am nevoie de mai mult timp să rezolv asta."

"Iubito, trage aer în piept," a spus el.

Așa am făcut, dar am constatat că aveam nevoie să trag de mai multe ori.

"Mașina e reparată," a continuat el. "Gratis."

"Ce? Cum adică, 'gratis'?"

"În general, înseamnă că nicio valută sub formă de bani nu-și va schimba proprietarul."

"Ești amuzant." Nu mi-am putut ascunde un zâmbet. "Dar tristul adevăr este că nu am cinci mii de dolari și nu mă simt prea confortabil să-i cer de la tata. M-a scos din necazuri de prea multe ori în ultimii ani."

Austin a oftat. "Iubito. E rezolvată."

"Explică-mi exact cum e rezolvată. Ce vrei în schimb?"

"Putem vorbi despre asta când îți aduc mașina."

"Știam eu," am izbucnit. "Uită. Poți să o păstrezi."

Am închis și mi-am aruncat telefonul în geantă, starea de somnolență părăsindu-mi corpul mai repede decât apăruse. Clocotind de furie, mi-am înhățat poșeta și jacheta și am ieșit din clasa mea pe ușa din spate. Am încuiat, am trecut pe lângă cancelarie și i-am făcut cu mâna omului de serviciu care strângea gunoiul din fața școlii.

Aveam nevoie să merg pe jos. Apartamentul meu era la aproape cinci kilometri de școală și, neavând mașină, era o scuză bună să-mi risipesc furia mergând și poate să ard și câteva calorii. Fusesem leneșă în ultima vreme și mă îngrășasem aproape cincisprezece kilograme după trădarea lui Steven. Trebuia să nu-mi mai plâng de milă și să fac ceva în privința greutății mele. I-am dat un mesaj fratelui meu și i-am spus că nu mai am nevoie să mă ducă el, apoi m-am îndreptat spre casă.

Temperatura scăzuse de la prânz, așa că mi-am închis haina până sus, mi-am vârât mâinile în buzunare și am aplecat capul în fața vântului. Mersesem aproximativ o intersecție când am regretat decizia de a merge pe jos până acasă prin frig.

Nu mai voiam să slăbesc. Voiam să mă scufund într-o cadă cu apă fierbinte cu un pahar de vin. Acest gând a adus la lumină faptul că nu mai aveam o cadă demnă de scufundat, ceea ce mi-a amintit apoi că nu mai dețineam nici o mașină, ceea ce m-a aruncat în prăpastia furiei și a iritării față de bărbatul incredibil de superb care îmi stricase planul. Îmi recăpătam viața... sau cel puțin încercam, dar acum Austin voia să se bage peste planul meu. Trebuia să găsesc o modalitate de a face rost de bani fără să i-i cer tatălui meu.

Brazii mari care mărgineau aleea privată ce ducea spre apartamentul meu și-au făcut apariția în câmpul meu vizual și am oftat ușurată. Eram acasă. Urma să-l sun pe fratele meu și să punem la cale un plan de atac. El ar ști ce să facă.

Am cotit pe alee și mi-am grăbit pașii. Acum înghețam oficial și voiam să intru înăuntru și să mă înfășor într-o pătură. Parcarea a apărut în fața mea... și la fel și mașina mea. M-am oprit din mers, confuză. O mișcare cu coada ochiului m-a făcut să mă întorc și să-l văd pe Austin coborând din camioneta lui.

S-a încruntat. "Ai venit pe jos până acasă, Dani?"

"Poftim?"

"Ai venit pe jos acasă? Singură?"

Am ridicat privirea spre el. "Ăă, da. Nu am mașină."

"Căcat." A clătinat din cap. "Ai mers pe jos și ieri?"

"Nu, fratele meu m-a adus cu mașina, dar—"

"Poftim." A băgat mâna în buzunar și a scos cheia de la mașina mea.

Am clătinat din cap. "Nu o pot plăti, Austin."

"Ia cheia, Dani." Am luat-o și el a înjurat din nou. "Iubito, mâna ta e ca gheața."

"În general se întâmplă asta când e frig."

"Nu ai mănuși?"

"Nu le-am luat la mine, având în vedere faptul că nu mă așteptam să merg pe jos până acasă," am recunoscut eu.

"De ce nu m-ai sunat?"

"De ce te-aș fi sunat?"

Mi-a luat ambele mâini într-ale lui și le-a frecat una de alta. "Te-aș fi luat eu."

"De ce m-ai fi luat tu?"

Austin s-a încruntat din nou. "Hai să te ducem înăuntru."

"Stai," am spus, încercând să-mi trag mâinile din ale lui. El doar le-a ținut mai strâns. "Ce cauți aici?"

"Iubito." M-a privit de parcă aș fi fost lovită la cap. "Îți aduc mașina."

"Am senzația că tu și cu mine avem un eșec uriaș în a comunica," am mormăit eu.

A făcut un semn cu mâna spre apartamentul meu. "Hai să vorbim înăuntru."

"Intri înăuntru?"

"Nu stau de vorbă cu tine aici, în frig." Mi-a oferit zâmbetul lui sexy. "Desigur, nu trebuie să vorbim deloc. Depinde de tine."

Am scos un pufăit tăcut. "Nu știu ce vrei de la mine."

"Hai. Hai să te încălzim," a spus el.

Aveam sentimentul că nu avea de gând să plece, așa că am dat din cap și l-am condus sus. Descuind ușa, am intrat și am aprins lumina. Austin a închis și a încuiat ușa în urma noastră, iar eu mi-am dat jos haina. Și-a aruncat jacheta pe scaunul de lângă televizor, dar a rămas cu vesta pe el.

"De ce nu vorbești ca un interlop?" mi-a scăpat.

A chicotit. "Poftim?"

"Nimic. Doar ignoră-mă." Mi-am lăsat poșeta pe scaunul de lângă ușă. "Vrei niște vin?"

"Ai bere?"

"Ăă, poate. O să mă uit." Am intrat în bucătărie să văd dacă Elliot lăsase ceva ultima oară când venise la cină. Am dat laptele la o parte și am găsit trei sticle din berea de Portland preferată a fratelui meu, sperând că lui Austin o să-i placă. Am luat una, am desfăcut-o și apoi am turnat într-un pahar restul de vin roșu din care băusem în ultimele câteva zile.

M-am întors în sufragerie și l-am găsit pe Austin tolănit pe canapeaua mea, cu picioarele încălțate în bocanci pe măsuța mea de cafea, cu telecomanda televizorului în mână, butonând printre canale și arătând de parcă era stăpânul locului. Mi-a zâmbit și a întins mâna să ia berea. "Mersi, iubito."

I-am întins sticla și am clătinat din cap în timp ce m-am așezat pe fotoliul de lângă canapea.

"Ce faci?" a întrebat el.

"Cum adică?"

A bătut ușor cu palma pe perna de lângă el. "Vino-ncoace."

"Ăă, nu, sunt bine chiar aici. Mersi," am spus și am sorbit din vinul meu.

"Iubito, vino-ncoace."

"Nu."