*****Perspectiva Sofiei*****

Mergem mai departe, în timp ce Joel îmi arată în treacăt marea sală de mese, indicându-mi, de asemenea, unde se află fiecare dintre toaletele fetelor, lucru care era destul de util de știut...

"Și de ce ai zis că s-ar putea să am probleme cu dulapul meu?" întreb gânditoare, în timp ce el pare să devină oarecum anxios la auzul subiectului.

"Oh, aia... păi, uh... seria opt sute este, în general, interzisă, cu excepția cazului în care Vincent zice altceva... și pot doar să-mi imaginez ce ține în jumătate din ele!" explică Joel, părând să-și coboare vocea în timp ce rătăcim pe holurile goale.

"Cine este Vincent? Un profesor de aici?" îl întreb, presupunând că omul avea clar o mare autoritate pe aici. Dar ce ar fi putut ține în dulapurile elevilor și, în primul rând, de ce și le-ar fi acaparat pe toate?

"Un profesor? Ha, pe cine încerci să păcălești! Nu, e un elev, dar până și profesorii sunt precauți cu el. Familia lui deține practic orașul, dar sunt plecați mare parte din timp, așa că Vincent trăiește pe un domeniu uriaș cu mica lui gașcă. Din ce am auzit, sunt băgați în tot felul de chestii ilegale." continuă Joel, în timp ce ochii mi se lărgesc tot mai mult la fiecare cuvânt.

De ce naiba ar trebui școala să-mi dea tocmai mie o serie de opt sute când se pare că ăsta e genul de tipi care dictează peste ei? Mă urăște Dumnezeu chiar atât de mult?!

"Uneori, atunci când elevii primesc unul dintre dulapurile alea, dacă îl rogi destul de frumos, te lasă pur și simplu să-l iei. E ca și cum ți s-ar acorda cetățenia în pământul făgăduinței p-aici!" Joel dă ochii peste cap, în mod clar nefiind un fan al acestui Vincent și a ceea ce reprezenta el.

Cotim la capătul holului principal, găsind sălile de sport în față; una dintre ele forfotea de activitate, în timp ce cealaltă rămăsese goală lângă ea...

"Chiar aici, dacă e acolo, poți pur și simplu să i-l ceri, și dacă spune nu, atunci putem încerca să-ți schimbăm numărul la dulap, ok?" mă încurajează Joel, în timp ce eu nu fac altceva decât să aprob din cap, simțind că nu am prea mult de ales în privința asta.

Apropiindu-ne de cabinetele mari din metal, părea la prima vedere că întregul perete de dulapuri este pustiu, dar, pe măsură ce ne-am apropiat, un grup de patru băieți a apărut în raza mea vizuală - toți stăteau în colț, lângă ușa de evacuare în caz de incendiu, care era ușor întredeschisă.

Mirosul de fum mi-a invadat rapid nările, făcându-mă să-mi încrețesc nasul, amintindu-mi de tatăl meu, în timp ce dau deoparte orice gând întunecat, aruncându-l în cel mai ascuns colț al minții.

Joel rămâne puțin în urmă, împingându-mă ușor pe spate pentru a-mi semnala că ei erau...

"Ăla cu tatuaje." șoptește el, în timp ce eu înghit în sec și îl localizez pe tipul exact despre care vorbea în mijlocul grupului.

Nu exista nicio șansă să aibă vârsta mea, era uriaș! Atât în înălțime, cât și în mușchi! Tatuaje îi acopereau aproape fiecare bucățică de piele pe care o puteam vedea, cu excepția feței. Toți erau mari, dar el părea cel mai al naibii de mare! Nu eram sigură dacă era pur și simplu din cauza modului în care mi-l descrisese Joel înainte, dar îl găseam oricum terifiant.

Păr închis la culoare, ochi negri periculoși și o expresie care, evident, nu voia să fie testată astăzi - cu toate astea nu m-am putut abține să nu-i admir trăsăturile perfecte, clar fiind înzestrat cu gene bune... dar trecând peste toate astea!

Nu am de ales...

Dacă așa merg lucrurile pe aici, atunci așa să fie!

Mă târșâi spre ei, în timp ce toți mă privesc în tăcere, amuzați.

"Ce avem noi aici?" Blondu’ este primul care remarcă, tonul său fiind plin de divertisment pur în timp ce își stinge țigara.

"Încă o partidă rapidă de-a ta înainte de ore, Vin?" pufnește sarcastic ăla tuns perie, ca și cum ar fi fost o sugestie ridicolă că ar putea măcar să se uite de două ori la mine, darmite să se și culce cu mine...

"Uh... Eu, uh... Vincent?" încep eu, dregându-mi puțin vocea ca să pot scoate cuvintele.

"Mai tare? Nu sunt surd, dar începi să mă faci să cred că dracului sunt!" izbucnește el bădăran, dovedindu-se instantaneu a fi cel mai încrezător din grupul din jurul său, vocea sa gravă trimițând fulgere de neliniște prin mine aproape instantaneu.

Chiar nu vreau să-l supăr...

"Scuze... voiam doar, uh... să te întreb dacă pot să-mi folosesc dulapul... este numărul 804... mi s-a spus totuși să te întreb pe tine prima dată..." Încerc să mă forțez ca vocea să-mi iasă mai tare ca înainte, descurcându-mă puțin mai bine, dar simțind cum îmi ard obrajii de rușine, în timp ce toți mă privesc și mă scrutează din priviri.

La auzul cuvintelor mele, grupul de băieți izbucnește în râs zgomotos, bătându-și joc de mine, în timp ce Vincent rânjește - simțindu-se probabil împlinit de faptul că deja îl respectasem suficient încât să-l rog să-mi folosesc propriul dulap, care oricum îmi fusese repartizat de la bun început.

"Nu știu, poți?" Răspunsul său aproape că mă omoară, în timp ce mă mut de pe un picior pe altul, făcându-mi-se greață din cauza întregii discuții.

De ce nu putea să fie totul ușor în viața mea? Măcar o dată?!

"Mie ce-mi iese de-aici?" adaugă tipul cunoscut drept Vincent, în timp ce ceilalți dau din cap și chicotesc lângă el ca niște acoliți dintr-un film cu gangsteri.

Ce naiba e locul ăsta?!

"Păi uh... ce vrei pentru el?" mă trezesc târguindu-mă din jenă, deși instinctul îmi țipa să plec pur și simplu de acolo, însă rațiunea îmi spunea că dacă aș face-o, aș înrăutăți lucrurile.

Vincent pare amuzat de răspunsul meu, ducând o mână la bărbie ca și cum s-ar gândi profund la ceea ce voia de la mine...

Ce i-ar putea cere de la mine băiatul bogat care aparent conduce întregul oraș, ținând pe toată lumea sub degetul lui cel mic? Nu am nimic.

"Prânzul." declară el, în timp ce eu mijesc ușor ochii în confuzie la auzul cuvântului.

"Poftim?" exclam, având nevoie de mai mult decât de un răspuns dintr-un singur cuvânt din partea lui.

"Vreau să-mi iei prânzul și să mi-l aduci aici în fiecare zi." El ridică din umeri, rânjind ca și cum ar fi fost cea mai bună idee pe care o avusese vreodată.

Își bate joc de mine acum? Fără să-și dea seama, îmi ia singurul lucru de care aveam nevoie de la școala asta ca să mă țină pe picioare...

Ce să fac... să-l refuz politicos și să-i spun să păstreze dulapul? Nu merită singura mea masă pe zi, nu-i așa?

"Ce-i? Mămica nu-ți dă suficienți bani de buzunar pentru un prânz de trei dolari?" remarcă Vincent cu voce tare, dând ochii peste cap, lovindu-mă în stomac cu alegerea cuvintelor sale.

Nu, mămica nu-mi dă... pentru că mămica nu mai e în viață... sunt pe cont propriu, nenorocitule!

Stânjenită și rănită, permit mândriei să înghită orice rațiune pe care o mai aveam.

"Îți aduc prânzul, ce vrei să-ți iau?" Sunt de acord, ca o proastă, fiind făcută de rușine până am cedat în fața tipului arogant din fața mea - tonul meu fiind încet și forțat.

"Surprinde-mă." El râde, făcându-mi cu mâna într-o rugăminte tăcută să plec, în timp ce eu dau o dată din cap și mă întorc pe călcâie.

Poate se va sătura de faza cu prânzul în câteva zile? Nu va dura la nesfârșit... poate cu creditul meu, reușesc să iau un lucru în plus în fiecare zi și să-l mănânc înainte să ajung aici cu al lui? Voi găsi o cale...

"Cum a mers?" Îl aud pe Joel întrebând, în timp ce eu suspin și îmi las puțin umerii în jos.

"A spus că pot să-l iau." Îmi recunosc victoria, deși nu sun nici măcar cu un gram încântată de ea.

"Serios? Păi, asta e grozav! Ultimul copil care a primit un dulap cu numărul opt sute a fost trimis la dracu' când a cerut să-l folosească!" Joel rânjește și clatină din cap la această amintire, cu mâinile în șolduri, părând și el ușurat.

Îmi face semn să-l urmez, în timp ce ocolim colțul pentru a ne îndepărta de grup - găsindu-mi din fericire numărul mai aproape de capătul rândului, pentru a pune mai multă distanță între mine și Vincent.

"Care e șmecheria?" mormăie Joel, urmărindu-mă în timp ce-l descui înainte de a-mi îndesa rucsacul înăuntru - fericită să mă eliberez de greutatea lui.

"Trebuie să-i cumpăr prânzul și să i-l aduc aici." murmur eu, rușinată că măcar am fost de acord cu o asemenea stupiditate de la bun început.

Am nevoie de un loc de muncă, și încă repede, mai ales că asta se arată deja a fi noua mea viață școlară.

"Oh, wow, ei bine, asta e de rahat!" Joel este de acord cu starea mea, în timp ce eu dau din cap și suspin, avea dreptate în privința asta...

Continuăm cu restul turului lui Joel, în timp ce mă duce prin întreaga școală și prin curtea exterioară, arătându-mi cum să ajung la ora de Artă pe care o aveam la finalul zilei.

"Deci, asta e cam tot, ne întâlnim în fiecare dimineață până la sfârșitul săptămânii ca să mă asigur că ții minte unde trebuie să mergi, iar de săptămâna viitoare te vei descurca singură... Te-aș invita să iei prânzul cu noi, dar s-ar putea ca iubitei mele să nu-i prea placă asta, știi?" îmi explică Joel și se scarpină stângaci pe ceafă.

Parcă mi-aș dori să-mi prezinte pe cineva, doar ca să am cu cine să vorbesc și să mă ajute să treacă zilele mai repede, dar iubita lui trebuie să fie din genul acela de fete...

"Înțeleg..." Atât răspund, auzind clopoțelul pentru pauză, în timp ce el îmi aruncă un zâmbet chinuit.

"Da, ei nu i-a convenit nici măcar că îți făceam turul pentru credite suplimentare, dar ce pot să fac? Ne vedem totuși mâine dimineață, ok?" El chicotește, și înainte să pot răspunde ceva, pleacă și mă lasă stând în mijlocul holurilor care începeau să se umple.

Sunt oficial pe cont propriu, obligată să-i asigur prânzul celui mai mare și mai dur elev al școlii... și totul pentru un afurisit de dulap de care m-aș fi putut lipsi!

Sunt terminată și nici măcar nu s-a sfârșit ziua...