Knightly

"Asta are sens," râd eu, pentru că logica ei e impecabilă.

"Jur că nu e nimic personal, Knightly. Dar ei înseamnă totul pentru mine. Nu am avut o copilărie bună când am crescut și nu vreau asta pentru ei. Jur că te voi lăsa pe tine și pe mama ta să-i vedeți oricând vreți. Cred că ar fi minunat pentru Aizen. Dar el nu are nevoie de asta," atinge ea ecranul. "E un băiețel dulce și inocent și voi face orice pentru a mă asigura că va rămâne așa atâta timp cât va sta în puterea mea. La fel și Ayrie. Are temperamentul meu, dar e o scumpă,"

"Ai un temperament vulcanic?" râd eu. "Nu prea se vede,"

"Crezi că am ajuns unde sunt fiind drăguță cu oamenii?" pufnește ea. "Ai noroc că ești un băiat drăguț cu niște ochi verzi superbi. Asta-i singura mea slăbiciune. Sunt atât de norocoasă că fiul meu e un băiat bun și nu profită de acea armă," râdem amândoi. "Pot face testul ăla de paternitate. Măcar să spulberăm orice îndoială,"

"Eu n-am niciuna," clatin din cap. "N-aș fi aici dacă aș avea îndoieli, Phoebe,"

"Nu știi nimic despre mine," mă privește ea.

"Mă pricep foarte bine să citesc oamenii. Dacă era oricine altcineva, ar fi încercat să dea de mine în clipa în care afla de asta. Altcineva n-ar sta aici cu mine nici măcar când ar fi îngrozit de moarte,"

"Sunt," dă ea din cap, privind în jos la mâinile ei. "Sunt cu adevărat speriată,"

"Nu trebuie să fii. Nu de mine, oricum. Mama mea, pe de altă parte, deja își adaptează casa pentru copii și cumpără jucării," recunosc eu. Ea râde.

Sfinte sisoie, sunetul ăsta e ceea ce m-a atras atunci când ne-am cunoscut. Aș fi putut să plec după fotografia aia, dar sunetul vocii ei, sunetul râsului ei. Felul în care i s-a înroșit fața de stânjeneală. Aproape că am încălcat toate promisiunile pe care i le făcusem familiei mele în acea noapte. M-am gândit să arunc totul pe fereastră pentru ea. Stând acum aici cu ea, nu prea pot să mă conving să regret că am plecat. Nu știam dacă aveam să rezist prea mult. Probabil că nu aș fi rezistat dacă aș fi marcat-o. Aș fi tras-o și pe ea în jos cu mine. Lucrurile ar fi fost complet diferite pentru noi.

"Ea chiar a lăsat impresia că e înflăcărată," mă privește ea.

"Dacă dorești, casa asta poate fi a ta. Nu o mai folosește nimeni. Asta dacă îți cauți o casă. Personal, cred că e cu mult mai bună decât a lui Barbie," am nevoie de ea aproape.

Undeva unde să pot sta cu ochii pe ei.

"O să o răsfeți în ultimul hal, nu-i așa?" suspină ea.

"Oh, da. Se va urca pur și simplu în capul meu și nu voi face absolut nimic ca să o opresc," confirm eu.

"O să regreți asta pentru tot restul vieții," râde ea. Se ridică în picioare ca să mă privească în față. "Cred că avem nevoie de o prezentare adecvată,"

"În regulă," mă ridic și eu, coborând o treaptă ca să fim la același nivel al ochilor.

"Bună, numele meu e Phoebe Altaha și sunt mama copiilor tăi," oftează ea ușurată și îmi întinde mâna. "E atât de bine să pot spune asta,"

Privesc în jos la mâna ei, știind că dacă o iau, dacă creez acea legătură, nu va mai exista cale de întoarcere pentru niciunul dintre noi. Dacă Perry sau Violetta ar fi aici, ar râde în hohote. Nu-mi pot imagina cât de mult s-a torturat cu acest secret. Oricât de nevinovat ar fi, știu cât de grea poate fi o minciună. Eu însumi port multe.

"Knightly Blake," îmi pun mâna într-a ei.

"Ah," scoate ea chițcăitul acela micuț care m-a băgat în toată această încurcătură. Un fulger de electricitate îmi străpunge corpul și îl simt cum se agită înăuntrul meu. "Asta a fost ciudat,"

"Asta a fost—" îmi frec mâna pe piept. "Ai vrea să vezi casa?"

"Um, aș vrea să merg acasă. Vreau să fiu cu copiii mei. Știi, înainte ca lucrurile să devină complicate. Trebuie să vorbesc cu ei," încă un refuz.

"Dacă asta e ceea ce vrei,"

"Asta e ceea ce vreau," spune ea ceva mai relaxată.

"Voi conduce până la mine și poți pleca de acolo,"

"Corect, am condus până aici cu mașina mea," încuviințează ea. "Nu-mi vine să cred, la naiba, că m-am urcat în mașină cu un străin. Ai un mod anume de a mă face să par neajutorată,"

"Crede-mă când spun că nimeni nu te consideră neajutorată, Îngeraș. Am văzut ce ai făcut la școala aia din Paris. Au pierdut o parte din cele mai mari donații din cauza a ceea ce s-a întâmplat,"

"Ar fi trebuit să repare lucrurile prima dată când puștiul ăla și-a pus mâinile murdare pe fiul meu," pufnește ea. "Primele două dăți, n-am făcut nimic pentru că el m-a rugat să ignor. Sub nicio formă n-aveam să las lucrurile așa. Dă-i încolo pe oamenii ăia. Încă mai are urmele acelea,"

Încerc să-mi ascund zâmbetul de pe fața mea de idiot pentru că, sfinte sisoie. Chiar are un temperament vulcanic. Fața ei e roșie și pare sincer supărată pentru doi copii care s-au bătut. Asta fac copiii, dar există un sentiment de mândrie pe care nu-l pot trece cu vederea.

Cineva i-a amenințat puiul și ea a reacționat la fel cum ar fi făcut-o orice lupoaică. Cu colți și gheare. Va avea nevoie de asta. Chiar dacă nu se va transforma atunci când o voi marca. Lumea mea o cere. Sunt îngrijorat de cum va reacționa când îi voi spune adevărul. Dar nu și de cum se va descurca în ea. A ajuns până aici fără mine și acum nu mai e singură. Voi face tot ce e necesar pentru a mă asigura că toți trei sunt protejați.

Nu mai există cale de întoarcere. Ne-am nenorocit pe amândoi și o să mă asigur că îndrept lucrurile. Indiferent ce va fi nevoie.