Întâlnirea cu școala la care vreau să meargă gemenii nu a mers bine. Nu le convine că am pus școala din Paris la punct pentru ce s-a întâmplat cu Aizen. Nu aveam de gând să las pur și simplu lucrurile așa. Aizen o fi el un băiețel dulce, dar eu nu sunt o femeie dulce. Iar el e puiul meu. Dacă nu le iau eu apărarea, cine o s-o facă?

Să-l cunosc pe Sullivan și echipa a fost uimitor. Niciun loc nu e ca acasă. Îmi era dor să fiu în preajma altor americani. Oamenii aceștia iubesc ceea ce fac, iar dacă au o problemă cu felul în care arăt sau vorbesc, știu să o facă pe la spatele meu. Nu trebuie să mă tem că va trebui să-mi ascund proiectele sau schițele. Sabotajul a fost una dintre cele mai mari griji pe care le-am avut în Paris, alături de furtul de design-uri.

"Programarea ta de la două și jumătate este aici," mă informează Cev și îmi întinde tableta.

"Despre ce e vorba?"

"Nu au spus," dă el din umeri.

"Bine," aprob din cap.

"Bine," mă strânge el de umăr. E un gest ciudat. Aproape ca și cum ar fi emoționat.

Întârzii două minute. Nu e ceva ce îmi place să fac, dar a durat mai mult să-i instalez pe gemeni decât mă așteptam. Intrăm în biroul meu proaspăt decorat și vedem un bărbat și o femeie care se uită la pozele cu gemenii și la câteva dintre premiile și diplomele mele.

"Îmi cer mii de scuze că am întârziat," îi salut. Cei doi se întorc să mă privească, iar un țipăt mi se smulge din gât. Îmi trag mâna înapoi și îmi strâng tableta la piept ca și cum viața mea ar depinde de ea.

"Domnișoară Altaha?" se uită Cev la mine încruntat.

"Ieși afară, Cev," mă grăbesc să spun.

"Ești bine?"

"Mhm," dau din cap. El se scuză, lăsându-ne pe noi trei aici. "Domnule Blake, ce căutați aici?"

"Domnule Blake?" râde el și apoi aruncă o privire spre femeia de lângă el, care îl fulgeră cu privirea. Își drege vocea și devine serios. "Cred că amândoi știm de ce sunt aici," se uită înapoi la peretele cu toate pozele copiilor mei. Îmi dreg vocea păstrându-mi calmul. "Phoebe,"

"Nu cred că știm," dau eu din cap.

"Mamă, ne poți lăsa un moment?" o întreabă pe femeie. Ea mă măsoară din priviri și dă din cap. Mamă? A venit cu maică-sa pe capul meu?

"Voi fi chiar afară, mijo," îl bate ea pe umăr și iese din biroul meu.

"Ce cauți aici?" întreb eu din nou. "Ai chemat-o pe mama ta? Ce ai, cinci ani?"

"Am făcut niște cercetări de când am dat unul peste altul la aeroport," futu-i viața. "Și cred că îmi datorezi o explicație, Phoebe Altaha,"

"Despre ce? Nu-ți datorez nimic,"

"Despre copiii noștri," își bagă mâinile în buzunarele pantalonilor eleganți. Țiuitul din urechi mă orbește pentru o clipă și doar mă uit fix la el, neștiind ce să fac. Neagă, Phoebe. Spune-i că nu sunt ai lui.

"Ce?" întreb eu. "Nu știu despre ce vorbești,"

"Serios?"

Se duce la perete și ia rama cu poza gemenilor din prima lor zi de școală. O ridică la nivelul feței și asemănările sunt tulburătoare. Niciodată nu am vrut să mă gândesc la asta. Chiar am încetat să-i mai ascult muzica în speranța că asta ar putea să înece cumva vinovăția pe care o simt pentru că am mințit. Îi iau rama și o pun la loc.

"Domnule Blake, nu știu ce te-ai convins singur că e adevărat, dar te asigur. Copiii mei nu au nicio legătură cu tine,"

"Îngerule, o facem cu frumosul sau o facem cu urâtul," dă el din cap. "Nu vrei să mă superi. Nu o să te cred pe cuvânt. Spune-mi adevărul,"

"Nu știu ce vrei să-ți spun," mă dau un pas înapoi de el, dar mă urmărește. Dau cu spatele până când fundul meu se lovește de birou. Mă las pe spate, îndepărtându-mă de el în timp ce se apropie prea mult.

"Sunt ai mei?" îmi șoptește la ureche.

"Nu," clatin din cap, dar nu mă pot convinge să mă uit la el. Își strecoară degetul arătător sub bărbia mea și îmi întoarce capul să mă uit la el.

"Nu te cred, Phoebe," spune el încet. "Vezi tu, nu cred că ai mai lăsat pe nimeni să te atingă de atunci," își coboară privirea peste corpul meu. "Poate că nu știu atât de multe despre tine, scumpo, dar am știut ce am în mâini din momentul în care m-ai lăsat să intru. Așa că, o să te mai întreb o dată și am nevoie să-mi spui adevărul de data asta. Sunt ai mei, Îngerule?"

"Nu," repet eu.

El oftează și se dă înapoi. Nu ezit, mă mișc punând biroul între noi. El se duce la ușă și bate în ea. Femeia intră, îmbrăcată elegant într-unul dintre design-urile mele business casual din cea mai nouă colecție. E oarecum măgulitor și totodată înfricoșător, pentru că îmi spune că ei știu deja exact cine sunt. Cu toate că, să apară la noul meu loc de muncă e și un mare semnal de alarmă.

"Hijo?" spune ea fără să-și ia ochii de la mine.

"E toată a ta," spune el și pleacă. Scot un oftat greu de ușurare.

"Buenas tardes," mă salută ea.

"Bună," spun eu sceptică.

"Numele meu este Maria Blake. Sunt avocata și mama lui Knightly Blake," se prezintă ea. Gem de frustrare și mă întorc cu spatele la ea. Normal, e o afurisită de avocată. Cineva trebuie să curețe mizeriile după el. "Ascultă. Pari o femeie bună. Ai atât de multe care merg bine în viața ta. După poze și atenția presei, se pare că ești tu însăți o mamă uimitoare.

"Knightly mi-a spus ce s-a întâmplat între voi doi. Crezi sau nu, am fost odată în situația ta. Fostul meu soț, tatăl biologic al lui Knight, nu a fost un om bun. Bineînțeles, nu am știut asta decât când a fost prea târziu.

"Mi-a transformat viața într-un iad și e ultimul lucru pe care vi-l doresc ție sau frumoșilor tăi copii. Pentru că sunt frumoși. Știu. Băiețelul ăla seamănă leit cu fiul meu, domnișoară Altaha. El nu mai e aici. Aș vrea să fim sincere una cu alta. Sunt sau nu copiii fiului meu?"