Nu mă deranjează să ne petrecem ultima noastră săptămână în Paris împreună toată ziua. Când ajungem acasă, îi curăț zgârieturile lui Aizen și îi pun niște plasturi pe ele. Nu durează mult să-i aduc într-o dispoziție mai bună. Tot ce a trebuit să spun a fost că nu se vor mai întoarce niciodată acolo.

În timp ce împachetez totul în cutii pentru a le trimite la noua noastră casă, trebuie să recunosc că o să-mi fie dor de locul ăsta. Aici s-au născut ei. Aici m-am chinuit primele câteva luni ca proaspătă mamă până am cunoscut-o pe Kendra. Dădaca lor a fost un vis de când am angajat-o. A fost de acord să se mute aici cu mine și este mai mult decât încântată să fie din nou pe același continent cu familia ei.

Atât Aizen, cât și Ayrie au făcut primii pași aici. Amândoi m-au strigat Mama pentru prima dată aici și acum devin foarte sentimentală. Mă duc la baie ca să nu mă vadă copiii plângând. Dar Kendra mă vede.

"Asta va fi bine pentru tine și pentru ei," îmi amintește ea. "Și pentru noi,"

"Știu. E doar că... asta a fost casa noastră atâta timp,"

"Eu sunt foarte încântată de California," râde ea.

"Și eu sunt foarte încântată ca și copiii să o vadă," mă simt mult mai bine.

Îi duc pe copii la câteva muzee și la Turnul Eiffel pentru ultima oară, ca să ne putem lua rămas bun și să facem multe poze. În timpul zborului nostru, nu mă pot abține să nu mă simt nervoasă din anumite motive. Aizen doarme pe aproape tot parcursul zborului, dar, la fel ca mine, Ayrie nu închide ochii nicio secundă.

"Mami, o să-l vedem iar pe bunicul de data asta?"

"Uh," îmi dreg vocea amintindu-mi cum a decurs momentul în care i-am spus tatălui meu că sunt mama a doi copii fără să-i spun numele tatălui lor. "Nu de data asta. Ne mutăm acolo. Va fi noua noastră casă,"

"Va fi o casă obișnuită de data asta?" întreabă ea entuziasmată.

"La început va fi un apartament. Vreau să găsesc casa perfectă. Ți-ar plăcea să mă ajuți cu asta?"

"Va fi la plajă?" întreabă entuziasmată. S-ar putea să fi menționat că vom fi la plajă.

"Ai vrea să fie?"

"Da," dă din cap nerăbdătoare. "Nu am mai fost niciodată la plajă,"

"Putem merge weekendul ăsta, în timp ce ne instalăm. Nu e prea departe de apartamentul nostru,"

"Oui, s'il vous plaît," chicotește ea și mi se târăște în poală. "Trebuie să mai vorbim franceză?"

"Nu dacă nu vrei. În California, aproape toată lumea vorbește engleză,"

"Ce vorbesc ceilalți?"

"Depinde, dar acolo unde mergem, aș spune că spaniolă,"

"Noi nu știm spaniolă," se cuibărește în mine.

"Nu, păi. Tu nu știi," râd eu.

"Tu știi?" pufnește ea uimită.

"Da," dau din cap. "Și Kenny știe,"

"Super tare. Vreau ca Kenny să mă învețe spaniolă,"

"Nu vrei să te învăț eu?"

"Vreau să găsești casa perfectă de la plajă, Mami. Mai bună decât a lui Barbie," râde ea.

"Mai bună decât a lui Barbie, ăh?" o gâdil. Ea chicotește și apoi își înfășoară brațele în jurul meu.

"Ești tristă, Mami?" întreabă ea.

"De ce m-ai întreba asta?"

"Pentru că doamna Reedly a spus că trebuie să fii o nenorocită tristă, cu doi copii și fără soț,"

Kendra era în mijlocul unei înghițituri de apă. Aproape că o scuipă și începe să tușească. Trebuie să lupt să nu râd mai tare decât am făcut-o vreodată în toată viața mea. Aud câteva râsete din celelalte zone private ale salonului de la clasa întâi. Micuțul ei accent franțuzesc e doar un bonus în favoarea ei.

Doamna Reedly probabil că îi explică acum soțului ei că sunt dați în judecată de o americancă nebună în momentul de față, alături de școala care le-a transferat fiul la o altă academie privată.

"Nu, Ayrie. Nu sunt tristă. Și nu ai voie să mai repeți asta niciodată în viața ta," râd într-un final.

"Promit," chicotește ea. "Pot să mă duc să mă întind cu Bubbie?"

"Da, te duc eu," oftez și mă ridic.

O duc la el și o învelesc lângă el. E o nebunie cât de mult seamănă așa. Îi învelesc și îi fac semn Kendrei să fie cu ochii pe ei. E încă complet roșie. Îmi arată un deget mare în sus. Nu a fost niciodată un secret. N-am spus niciodată nimănui că sunt căsătorită și, cu un profil atât de public cum este al meu, mamele au avut toate de râs pe seama mea. La fel și unii dintre colegii mei de muncă.

Șeful meu a încercat să-mi aranjeze întâlniri în stânga și-n dreapta, dar sincer nu am avut timp printre prezentări de modă și copii. Sigur, Kendra a preluat o mare parte din greutate, dar nu exista nicio șansă să ajung cu un francez. Tatăl meu ne-ar fi vânat pe amândoi.

Mă spăl pe mâini și deschid ușa pentru a mă întoarce la scaunul meu. Ușa de vizavi de mine se deschide în același timp și un bărbat iese înainte să pot eu ieși.

"Scuzați-mă," spune el politicos.

Inima mi se oprește și urechile încep imediat să-mi țiuie. Închid ochii și clatin din cap. Nu. Nu se poate să fie el. Ies doar atât cât să-l privesc cum se duce în zona din spate, cel mai departe de gemeni, iar apoi se întoarce. Este el. Aproape că alerg spre scaunul meu.

"Ești bine?" mă întreabă Kendra când mă trântesc pe scaun și apuc o pătură ca să mă acopăr cu ea de parcă asta m-ar face să dispar.

"Asta nu se întâmplă," îmi șoptesc mie însămi.

"Oh, ai nevoie de un tampon?" șoptește ea.

"Ce?" o întreb luată pe nepregătite.

"Ce?" întreabă ea pe un ton defensiv. "De ce ești atât de agitată, Phoebs?"

"Din niciun motiv," îmi dreg vocea. Mă întind după o sticlă de apă.

"Phoebe, tremuri," își pune mâna peste a mea. "S-a întâmplat ceva?"

"Nu," clatin din cap. Iau câteva guri adânci de aer. "Doar mă simt un pic amețită,"

"Uite, lasă-te pe spate. Ești palidă,"

Nu are cum să mă recunoască. El e în cealaltă parte a avionului. A fost cu mult timp în urmă. Nici măcar nu mai am părul lung și sunt îmbrăcată diferit. Nu? Nu. O, Doamne. Care sunt șansele să se întâmple asta? Pe de altă parte, care au fost șansele să se întâmple ce s-a întâmplat data trecută? Afurisitele de șanse se aliniază întotdeauna. Căcat.

"Ți-am adus niște apă minerală," Kendra se întoarce cu o sticluță verde.

"Mulțumesc," o iau.

"Emoții de la noua casă?" întreabă ea jucăuș.

"Nu, doar fantomele trecutului," mormăi.

"Înțeleg," se așază vizavi de mine. Uit că are un auz nebun de bun.

Gemenii sunt treji și gata să coboare din avion când aterizăm.

Nu se poate să-l mai vedem din nou. Cel puțin, asta e ceea ce-mi spun în timp ce coborâm din avion și ne îndreptăm jos ca să ne luăm bagajele. Din păcate pentru mine, nu-l mai văd din nou. Îmi iau lucrurile și le pun jos în timp ce Kendra le spune copiilor că California este cel mai tare loc din lume și că este, de asemenea, și prima ei oară aici.

"Mami, Chocolate Sprinkles!" strigă Ayrie și fuge. Ridic privirea ca să văd ursulețul ei blocat pe bandă.

"Fii atentă la asta," o strig pe Kendra.

"M-am prins," râde ea. Salopeta ursulețului este blocată pe marginea benzii și nu-l pot scoate.

"Scuzați-mă," strig în timp ce mă chinui. Sunt aproape la capătul benzii când o mână se întinde și îl deblochează. Fac un pas în spate ca să mă asigur că nu a pățit nimic ursulețul preferat al bebelușului meu. "Vă mulțumesc, enorm. Ăsta e... bebelușului meu-" mă opresc când îl văd stând acolo. "Ursulețul preferat,"

"Cu plăcere," zâmbește. Îmi strâng buzele și dau din cap stupid. "Ne cunoaștem?" întreabă el, oprindu-mă. "Pari cunoscută,"

"Căcat," îmi dreg vocea.

"Tu ești," adaugă el încet. "Fata mea cuminte,"

"Căcat," râd și mă întorc să-l privesc. "Speram că nu mă vei recunoaște,"

"Mă simt jignit, Îngeraș," rânjește el.

"Mami. L-ai găsit," Ayrie arată în sus spre mine.

"Huh?" mintea mea se blochează pentru o secundă și apoi îmi dau seama despre ce vorbește când ea îmi smulge ursulețul din mâini.

"Îmi pare rău, Chocolate Sprinkles," spune ea scuturându-i salopeta și apoi îl îmbrățișează strâns.

"Mami, mi s-a rupt cureaua," Aizen vine la mine ținându-și bagajul de mână.

"Ți-am zis să nu mai tragi de ea," îi amintesc. El râde și o ține sus ca s-o pot repara.

"Ai doi," Knightly se uită de la unul la altul. Pare uimit.

"Da, ăștia sunt copiii mei. Aizen și Ayrie," spun absentă. De ce i-am spus asta?

"Tu ești tipul de la televizor," strigă Ayrie entuziasmată. Îi acopăr gura și o trag la mine.

"O, Doamne! E Knightly Blake," țipă cineva.

"La fel ca mama ei, nu?" face un pas în spate și își trage gluga peste cap. "Ne mai vedem, Phoebe,"

"Kenny," o strig luând-o pe Ayrie în brațe.

Ea îl ia pe Aizen pe sus și ne înșfăcăm lucrurile încercând să evităm oamenii care aleargă pe lângă noi. Doamne, ce salvare bună, fetițo. Oamenii dau năvală pe lângă noi în timp ce încercăm să scăpăm naibii de acolo. Ajungem la ieșire și îl găsim pe șoferul nostru ținând o pancartă cu numele meu de familie. Ne grăbim spre el. Ne conduce la duba lui. Două scaune de mașină ne așteaptă înăuntru. Nu ezit să-i ascund pe gemeni.

"Îl cunoști pe Knightly Blake?" întreabă Kendra când în sfârșit ne punem în mișcare. "Cum?"

"Nu vreau să vorbesc despre asta," clatin din cap și încerc să-mi capăt respirația.

"E o nebunie," râde ea. "Îl urăsc pe afurisitul ăla,"

"Nu ai voie să spui cuvântul ăla," o ceartă Aizen.

"Corect," dă ea din cap. "Îl urăsc,"