**DRAVEN**

Mă târăsc spre cealaltă parte a holului, astfel încât să pară că mă întorc de la toaletă. Mergând înapoi spre bar, sunt întâmpinată de ochii triști și grei ai lui Bart.

Într-o încercare de a pretinde că nu am idee ce se întâmplă, zâmbesc cât de luminos îmi permite inima mea dezamăgită.

— Ce s-a întâmplat, șefu'?

— Um, Draven – trebuie să... se întrerupe el când cineva se apropie din spatele meu.

*Ia să ghicesc cine e. Îmi dau ochii peste cap.*

Aș putea fi surdă și oarbă și tot aș ști cine stă în spatele meu. Căldura lui apasă pe spatele meu și firele de păr de pe ceafă stau drepte.

*Dacă mă las pe spate, doar un pic... fundul meu se va împinge chiar în el...*

*Nu Draven, nu!*

— Bartlett trebuie să renoveze apartamentul de la etaj – așa că va trebui să stai în altă parte până e gata, întrerupe vocea joasă a lui Domonic.

*Ce-i asta acum?*

— În altă parte? Ochii mei întrebători îi întâlnesc pe ai lui Bart și el ridică din umeri. Unde în altă parte?

Știind ce știu – adică faptul că Domonic minte – aprinde o furie în mine și mă răsucesc spre el cu o privire furioasă.

El rânjește, acea gropiță dulce făcând cu ochiul suficient cât să-mi umezească chiloții.

— Te pot caza într-un loc, un apartament mic în vârful dealului.

— Nu, mersi. Nu-mi permit, spun egal, împingându-mi spatele în tejghea pentru a crea distanță între noi. E mult prea aproape. Mirosul apetisant al lui mă amețește.

— Îți permiți. Maxilarul i se încordează și se uită de sus la mine. Nu va trebui să plătești chirie, pentru că eu îl dețin.

Ochii mi se îngustează și îmi înclin capul spre el cu reproș.

*Nu pot să-l las să știe că am ascultat conversația lor.*

— Nu vreau nimic de la tine, mârâi.

El șuieră, un mușchi din maxilar tresărindu-i. Punându-și mâinile pe bar de ambele părți ale mele, mă închide din nou în cușcă. Împingând mai aproape, astfel încât suntem la doar câțiva centimetri unul de celălalt, răspunde:

— Atunci vei sta cu mine. La mine acasă.

Îl aud pe Bart scăpând un pahar în spatele barului și înjurând.

Eu pufnesc:

— Cu tine? La tine acasă? Ei bine, dacă *asta* nu a stârnit o criză de chicoteli. Aș prefera să dorm *pe* bar sau la gară, replic. Nu, mersi.

Deodată își coboară capul înainte și îngheț. Nasul i se mută în șuvițele lungi de la spate ale părului meu, iar buzele abia îmi ating obrazul în drumul lor spre urechea mea. Trebuie să mă forțez să rămân pe poziții, deși instinctele mă fac să mă retrag. Respirația lui îmi încălzește gâtul și aș putea jura că aud începutul unui geamăt. Șoptește:

— Atunci, fie iei apartamentul, fie iei trenul. Ce alegi?

Inima începe să-mi bată cu putere în piept la apropierea lui. Mirosul delicios de pin al aftershave-ului său filtrându-se prin simțurile mele și făcându-mă să tremur pe dinăuntru. Îi simt brațele închizându-se de fiecare parte a trupului meu. De parcă le-ar strânge în jurul meu, câte un milimetru, rând pe rând. Electricitatea scânteiază când se presează mai aproape de pieptul meu. Atât de puternic încât sunt surprinsă că nu sfârâie.

Deschid gura să vorbesc, dar cuvintele mi se blochează în gât când simt atingerea fină a dinților lui pe lobul urechii mele.

*O, Doamne. Ce naiba face?*

Șoptește blând:

— Te rog. Doar până putem întări securitatea în apartamentul tău.

Apoi trăgându-se înapoi, îmi întâlnește ochii direct, dând din cap la mine în timp ce eu stau acolo gâfâind după aer.

Privirea mi se îngustează la el, iar el rânjește, încrucișându-și brațele la piept.

*Fiu de cățea! A făcut tot rahatul ăla intenționat. Doar mă întărâta.*

*El știe! Trebuie să mă fi văzut ascunsă acolo în spate. De aia s-a oprit pe hol.*

— Bine, spun printre dinți, împungându-l ascuțit în piept. Dar îmi păstrez jobul.

Domonic se uită urât la mine. Ochii îi plutesc în sus și înapoi spre locul unde stă Bart de cealaltă parte a tejghelei.

— Asta nu e necesar, pentru că, așa cum am spus, nu-ți voi cere chirie.

Râd – nesimțitul ăsta chiar e ceva deosebit.

— Este necesar, pentru că îți voi plăti înapoi, mă răstesc.

— Îi plătești înapoi pentru ce? O voce groasă și catifelată se aude din partea lui Domonic și știu fără să mă uit că e Barbie.

Domonic se tensionează vizibil când ea își pune o mână manichiurată artistic pe brațul lui. Acum că sunt față în față cu ea, nu arată nici pe departe atât de drăguță pe cât am crezut inițial. Fața ei este acoperită de un strat gros de machiaj, iar ochii sunt prea apropiați, sugrumând puntea nasului ei mic și ascuțit. Are totuși țâțe mișto. Cățeaua. Dar o privire în jos îmi spune că asta e tot ce are. Șoldurile ei sunt inexistente.

Ochi albaștri morți îi găsesc pe ai mei și ea mârâie:

— Ți-am pus o întrebare.

*E mai înaltă decât mine.*

*Dar pot s-o fac.*

Zâmbesc, drăguț și luminos, apoi îmi întorc atenția înapoi la Domonic.

— Poți să-ți conduci, te rog, târfa înapoi la masa voastră?

— Târfă?! Fumegă ea.

Bart urlă în spatele meu, râsul lui adăugând încă o măsură de bucurie zâmbetului meu.

— Margo, asta nu e treaba ta. Du-te și urcă în mașină. Plecăm, spune Domonic sec.

*Margo, huh? Bleh. Plictisitor...*

Margo bate din picior, apoi se răsucește, îndreptându-se spre ușă. Are grijă să-mi mai arunce o privire de scorpie înainte de ieșire, totuși, și pentru asta îi sunt recunoscătoare.

*Nenorocito.*

Domonic își masează tâmpla.

— Cum spuneam, nu vei avea nevoie de jobul ăsta.

Mi-am proptit un deget sub bărbie de parcă aș fi fost adâncită în gânduri.

— Ei bine, atunci nu avem nicio înțelegere. Pentru că îmi place jobul ăsta și nu mă vei ține departe de el.

Se uită urât la mine, apoi chicotește întunecat.

— Bine. Poți păstra jobul, dar doar ca să știi, apartamentul e la patru mile deal în sus. Deci, dacă insiști să-l păstrezi, vei petrece o bună parte din timp mergând pe jos.

— Îmi place să merg pe jos, spun, și e adevărat, îmi place. E grozav pentru fundul meu, completez. Sună distractiv.

Din nou, strânge din dinți. Ochii devin grei în timp ce îmi urmăresc șoldurile.

— Nu vei merge pe jos patru mile în fiecare noapte la două dimineața.

— O pot conduce eu acasă, se oferă Bart.

Rânjesc.

— Uite. Vezi? Bart mă va conduce.

Domonic dă din cap, măsurându-l pe Bart în timp ce se întoarce să plece.

— Vă văd pe amândoi la apartament diseară, atunci.

— Nu poți să-mi dai cheia acum? Aș urî să vă stric cheful de țărăneală.

El mă ignoră, chicotind în timp ce pleacă.

*Trebuie să fiu nebună. Nici măcar nu-mi place tipul ăsta! Ar putea fi un criminal în serie din câte știu.*

De parcă Bart mi-ar citi gândurile, spune:

— Nu-ți face griji, puștoaico. Domonic e un nesimțit, da, dar e și un tip bun.

— Așa zici tu.

Până când Bart închide și eu mi-am reîmpachetat rucsacul, este două și jumătate dimineața. Ne urcăm în camioneta lui și ne îndreptăm în ceața densă a străzilor din jur. Nu au mai rămas multe mașini pe drum, iar iluminatul stradal limitat nu face decât să adauge la atmosfera stranie. Luna e doar pe sfert și parțial acoperită, așa că vederea mea asupra peisajului din jur este suprimată. În drumul nostru pe cel mai abrupt dintre dealuri, mă uit la Bart.

— Cât de departe locuiești de apartament?

El zâmbește tachinator.

— Locuiesc doar la o stradă distanță. De ce? Ți-e frică?

— Nu frică, exact. Doar... precaută.

El oftează, întinzând un braț să mă tragă într-o îmbrățișare laterală prietenească.

— Suntem în mare parte oameni buni aici, Draven. După ce vei sta aici o vreme, vei vedea asta. În plus, nu e ca și cum vei fi singură pe proprietate.

— Proprietatea?

El râde.

— Apartamentul se află pe proprietatea proprietarului. Cred că ai putea spune că e mai mult o casă de oaspeți.

*Casă de oaspeți?*

*Casa de oaspeți a lui Domonic?*

— Iar proprietarul meu este... spun exact când trecem de o poartă modernă înconjurată de brazi. Domonic, șuier, văzându-l stând în fața unei case mari cu aspect modern, care pare să fie perete lângă perete din sticlă.

Cobor geamul în timp ce camioneta merge la ralanti lângă el. Poartă pantaloni de trening gri și un hanorac asortat. Și... arată delicios.

— Unde naiba ați fost voi doi? se răstește el furios. Aștept aici de patruzeci și cinci de minute.

— A trebuit să închid, omule. Și Draven a trebuit să-și strângă lucrurile.

Domonic se uită suspicios la noi doi înainte de a-și roti privirea spre cer și a-i face semn lui Bart să continue pe alee.

În timp ce trecem de casa principală, asimilez toate caracteristicile ei. Pot vedea literalmente bucătăria, sufrageria și locul de luat masa prin pereții imaculați de sticlă. Rețeaua de sport rulează pe un ecran plat de șaptezeci și cinci de inchi înăuntru, iar imaginea e atât de bună încât mă simt de parcă aș fi în cameră pentru o secundă. Decorul modern este realizat în maro și alb, totul în loc arătând expresiv de scump. Dintr-odată, mi-e teamă de ce aș putea vedea prin acei pereți de sticlă.

*Unde e tipa lui? Margo.*

*Nu vreau locuri în primul rând la Cincizeci de umbre ale unei târfe!*

Întorcându-mă spre alee și departe de casă, o văd. „Apartamentul”. Arată ca o miniatură a casei principale, dar cu mai puține ferestre la etajul doi.

— O. Doamne, spun încet în timp ce oprim și lumina de pe verandă se aprinde. N-nu-mi permit asta!

Bart râde cu poftă, oprind motorul.

— Fără chirie, ții minte?

— Dar nu vreau să fie gratis! Vreau să-i plătesc înapoi!

— Ei bine, atunci, plătește-i înapoi.

— Dar! mă răstesc printre dinți. Nu-mi permit asta!

Chiar atunci, ușa pasagerului se deschide și Domonic ne invadează spațiul. Îl măsor cu precauție.

— Tu locuiești aici. Nu e o întrebare, dar el dă din cap, cu ochii pe Bart.

— Voi doi stați al naibii de aproape. Bubuitul inconfundabil al unui mârâit abia perceptibil umple aerul. Unul foarte asemănător cu cel pe care l-am auzit în prima zi când am pășit în bar.

Cât de ciudat...

Buza mi se ridică a iritare și mă întorc încet în scaun pentru a-i planta un sărut foarte recunoscător, foarte umed, pe obrazul lui Bart.

— Mulțumesc, șoptesc, zâmbind când Bart arată de parcă nu poate respira. Ne vedem mâine, șefu'.