**DRAVEN**

— N-am pierdut nimic, spun dându-mi ochii peste cap. Privind pe lângă el la masa din spate, o văd pe Barbie uitându-se la noi cu pumnale în ochi. Partenera ta pare însetată, glumesc eu. Deci, ce pot să-ți dau?

Se uită urât, împingându-se în față pentru a se apleca peste bar.

*Doamne, arată bine în cămașa aia albă mulată.*

— Ce ți-a dat Idiotul Armani? îmi șuieră, uitându-se la mica umflătură din buzunarul pantalonilor mei.

La început, sunt puțin confuză, apoi îmi dau seama că se referă la Domnul Bunăciune în trei piese.

— Un douăzeci, răspund, nesigură de ce. Nu-i datorez prostului ăsta nicio explicație.

Maxilarul i se încleștează înainte de a schița un zâmbet. O gropiță adâncă formându-se într-un obraz.

— Ce altceva?

Ochii mi se îngustează la el, privirea poticnindu-se pe coada nerăbdătoare de clienți din spatele lui.

— Vrei ceva sau nu?

— Ce altceva ți-a dat? întreabă din nou.

*Nu avea cum să observe mica hârtie împăturită cu numărul de telefon, nu?*

— Numărul lui, îi spun încet în timp ce ochii lui argintii cad spre buzele mele.

Se trage brusc înapoi, holbându-se încă la gura mea.

— O limonadă tare și două shot-uri de Jack, spune el. Apoi, smulgându-și ochii spre stânga, se uită urât la masa Domnului Bunăciune.

— Vine imediat, spun, întorcându-mă să iau ingredientele.

Simt cum mă privește și fac tot posibilul să mă concentrez. Era tot ce puteam face pentru a-mi menține ritmul și a nu vărsa nimic cu focul ochilor lui pe spatele meu.

— Dă-mi-l, poruncește Domonic din spatele meu, făcându-mă să râd în timp ce amestec sirop de lămâie și vodcă într-un pahar fierbinte de sub raft.

— Nu am terminat de făcut, replic tăios, întorcându-mă.

Rânjește la mine, afișându-și gropița și trecându-și două degete peste bărbie. Apoi, aruncându-mi o privire stupid de sexy, spune:

— Vorbesc despre numărul de telefon al tipului. Nu despre băuturi.

Îmi mușc ușor limba pentru a mă opri să izbucnesc în hohote de râs.

— Nu, spun calm, prezentându-i comanda. În plus, al lui e doar unul dintre multele. Și e adevărul. În doar puținele ore de când am deschis, am făcut deja patru sute din bacșișuri și am strâns douăsprezece numere de telefon diferite. Zece de la bărbați și două de la femei.

Domonic se uită urât la băuturile lui, scuturându-se o clipă înainte de a le lua de pe tejghea.

— Spune-i lui Bart să vină la mine în camera din spate. Trântește o sută pe masă – fără număr. Păstrează restul, spune el.

*Fă-le patru sute șaptezeci și cinci.*

Apoi, fără un alt cuvânt, se îndreaptă înapoi spre Barbie. Alunecând înapoi în scaunul lui, observ că încă se holba la mine în timp ce îmi folosesc farmecul cu următorii cinci clienți. De fapt, de fiecare dată când ridic privirea, sunt întâmpinată de privirea lui grea. Dar gropițele au dispărut. Se pare că zâmbetul de dinainte a fost oferit doar ca să-i pot acorda ceea ce voia.

*Dar naibii, zâmbetul ăla e foc.*

Bart se strecoară lângă mine atât de brusc, încât trebuie să-mi reprim un țipăt.

— M-ai speriat, mă răstesc, lovindu-l peste încheietură.

El chicotește.

— Sunt așa greu de privit?

— Nu, îmi dau ochii peste cap. Prietenul tău vrea să te vadă în camera din spate.

— Prietenul meu?

— Eu, spune Domonic, tresărind și făcându-mă să sar.

Bart îmi prinde privirea și schimbăm o uitătură.

— Sigur, Domonic.

Îi privesc pe cei doi dispărând pe hol spre toalete și în biroul din spate. Văzând că au lăsat ușa ușor întredeschisă, scanez acțiunea din jurul meu. Satisfăcută că un moment de pauză nu va fi prea groaznic, mă îndrept spre locul unde au dispărut.

Cât de atent posibil, mă poziționez între stive de cutii chiar în fața ușii biroului și ascult.

— Ce naiba mai caută ea aici, Bartlett?

— Servește la bar. Cum ți se pare că arată?

— Știi că o vreau plecată.

— Știu ce ai spus. Îmi amintesc. Care e marea scofală? Avea nevoie de ajutor și i l-am oferit.

— Nu avem nevoie de străini pe aici care nu pot contribui.

— Hei, contribuie. Uită-te afară. Locul e plin.

— Sunt conștient.

— Nu numai că e superbă, dar e chiar bună. Deci, care e problema? Ce se întâmplă de fapt?

— Îți mai dau o ultimă șansă să scapi de ea.

— Ce naiba, omule? Care e exact problema ta cu ea? E o fată dulce!

— E o impertinentă și nu are ce căuta aici.

— Serios? Bine, înțeleg. O voi trimite pe biata fată la plimbare atunci. Poate o găsește tăticul ei vitreg și îi mai pune câteva vânătăi pe corp. Sau poate fiul lui. Asta s-ar putea să te facă să te simți un pic mai bine.

Mă încordez, înjurându-mă că nu l-am pus pe Bart să jure că păstrează secretul când i-am arătat semnele.

— Ce? Ce naiba spui?

— Spun – bărbații de care fuge nu sunt tatăl vitreg și fiul obișnuiți. Nu i-a părăsit din cauza vreunei neînțelegeri prostești, sau pentru că e răsfățată, sau pentru că nu i s-a făcut pe plac. I-a părăsit pentru că o abuzau! Am văzut roadele muncii lor peste tot pe corpul ei astăzi.

Se aude un zgomot mic de prăbușire, urmat de bufnitura cuiva lovind peretele. Chiar și cutiile tremură în jurul meu.

— Tu ce? Ai văzut-o? Tu...

— Calmează-te Dom! Nu e așa, deci dă-mi drumul!

— Nu, nu o să-ți dau! Spune-mi, cum e atunci, huh? Ai atins-o? Încă o bufnitură. Jur pe Dumnezeu, dacă tu...

— Nu am atins-o! Așa că dă-mi drumul.

O pauză.

— Începe să vorbești înainte să-ți smulg gâtul.

— I-am dat tricoul să-l poarte la muncă azi și m-a întrebat dacă trebuie să-l poarte azi. Voia să știe dacă poate aștepta. Așa că am întrebat-o de ce și... mi-a arătat. I-am văzut vânătăile, Domonic. Spatele ei...

— Spatele ei? Chicotețul profund și lipsit de umor al lui Domonic umple holul. Glumești. *Spatele ei*, serios? Ce naiba?

— Nu fundul ei gol, dobitocule – spatele ei. Și... brațele ei. Sunt acoperite de vânătăi în formă de palme și...

Sticla se sparge.

— Destul! Nu vreau să mai aud nimic despre asta.

Încă o pauză.

— Erau rele, Dom...

Mai multă sticlă și sunetul inconfundabil al unui lucru lovit cu piciorul prin cameră.

— Am zis să taci dracului din gură! Nu are nicio importanță. Tot nu poate fi aici.

*Doamne, urăsc nesimțitul ăsta!*

— Bine. Tu ești șeful, deci dacă o vrei plecată, o trimit la plimbare. Poate o să moară acolo și nu va trebui să-ți mai faci griji că se va întoarce vreodată. Și dacă moare – și toți ceilalți își dau seama cine este, așa cum tocmai am făcut eu – nimeni nu te va ierta vreodată.

*Cine este? Sunt un nimeni. Ce naiba vrea să spună?*

În acel moment se aud pași, îndreptându-se spre mine și mă ascund mai mult în spatele cutiilor pentru a rămâne nevăzută. Bartlett iese primul, trecând chiar pe lângă mine spre partea din față a barului. Dar Domonic, în momentul în care pășește prin prag, se oprește.

Îmi țin respirația, îndemnându-mă să rămân perfect nemișcată și complet ascunsă. Trece un minut. Apoi două. Lăsând aerul să iasă încet, trag cu ochiul pe după cea mai mare cutie, surprinsă când văd holul gol.

*Omul ăsta se mișcă precum o naibii de felină din junglă!*

Nici măcar nu l-am auzit plecând.