**DRAVEN**

— În regulă. Încuviințez, înghițindu-mi dezamăgirea pentru care m-am pregătit atât de binevoitoare. Mersi.

Luând băutura în mână, încep să sorb lichidul arzător. Savurând gustul eșecului înainte de a ieși în ploaie. Îl privesc pe Bartlett cum ochii îi fug în spatele meu, spre tipii din separeul din spate. Trec un minut sau două în timp ce mă concentrez să-mi termin băutura. Când am terminat, nu doar că mă simt puțin mai bine, dar și puțin mai curajoasă.

— Nu s-ar întâmpla să fie vreun club de striptease pe undeva prin oraș, nu-i așa? întreb, înmânându-i înapoi paharul.

Mâna îi încremenește chiar înainte de a lua paharul. Înghițind în sec, ridică din umeri.

— Ba da, este.

Un mârâit aproape inaudibil se aude de undeva din încăpere și mă întorc, confuză, scanând locul după animale de companie.

Nu, niciun câine pe nicăieri.

Prind privirea bărbatului din separeul din spate. Încă se uită urât la mine și trebuie să rezist impulsului de a-i arăta degetul mijlociu. Dându-mi ochii peste cap, mă răsucesc înapoi spre Bartlett.

— Ai putea să-mi spui unde este? Trebuie să-mi găsesc un job cât mai curând posibil și nu am telefon – deci fără GPS.

— Ăă-da. Aș putea dar-hm, nu cred că e publicul potrivit pentru o tipă cu clasă ca tine. Mă studiază cu atenție, toboșănind din degete pe bar de parcă s-ar lupta cu impulsul de a se răzgândi.

*Asta e bine! Știi că vrei să mă ajuți! Hai, zi doar da!*

Ridic din umeri.

— Trebuie să începi de undeva, nu? O fată trebuie să facă ce trebuie să facă, chiar dacă asta înseamnă să danseze pentru mărunțiș. Apoi, ridicându-mă de pe scaunul de bar, fac un scurt semn de rămas bun. Scuze pentru neînțelegere, dacă doar îmi indici direcția clubului de striptease, îmi văd de drum.

El oftează din nou, lăsându-și capul în jos.

— E chiar după docuri, apoi cam jumătate de milă spre vest, spune el, iar eu dau din cap.

Făcând primul pas spre ieșire, mă întorc și intru direct în Domnul Coadă-de-Cal de la masa din colț. Mâinile mele se împing în pieptul lui masiv și tremur la căldura care emană din el.

*Sfântă născătoare...*

— Scuză-mă, spun într-o șoaptă, încercând să-l ocolesc. Dar el nu mă lasă, prinzându-mi brațul pentru a mă ține pe loc.

*Scântei.*

O furnicătură de conștientizare trece prin mine la atingerea lui. Privirea îmi încremenește pe mâna lui, un geamăt de plăcere gâdilându-mi spatele gâtului. Strânsoarea lui se domolește, dar nu-mi dă drumul.

— Nu vei fi angajată nici acolo, spune el cu un rânjet. Ochii mei se ridică spre ai lui. Vocea lui este profundă și bogată în aroganță. Nu ai ce-ți trebuie ca să lucrezi acolo, spune el trufaș.

Cu obrajii în flăcări, fac un pas înapoi de lângă idiot. Scuturându-i mâna de pe cotul meu, spun dulce:

— O, serios? De unde ai ști tu?

Își pierde zâmbetul, uitându-se crunt la mine cu dezaprobare, apoi lovind ușor cu pumnul în palmă a iritare.

— Pentru că eu îl dețin.

*El deține un club de striptease? Omul ăsta?!*

*Ei bine, desigur că da. Nu toți nemernicii dețin unul?*

— Pierderea ta atunci, repli c eu, încrucișându-mi brațele peste piept.

Știu că nu sunt urâtă. Sunt chiar al naibii de sexy. Mă consider de nota zece – la naiba, da. Și dobitocul ăsta ar trebui să creadă la fel. Ca să nu mai menționez că Dumnezeu tocmai s-a întâmplat să mă binecuvânteze cu un fund rotund și gras și niște sâni demențiali, mulțumesc frumos, așa că orice rahat îndruga tipul ăsta, nu-l credeam.

Întorcându-mă înapoi spre Bartlett, sunt întâmpinată de ochi plini de tristețe. Se simte prost pentru asta, îmi dau seama. Așa că, i-o trântesc. Nu-mi mai pasă.

— Uite, știu că a fost nasol din partea mea să mint în aplicație. Sinceră să fiu, știam că nu m-ai fi angajat dacă îți spuneam că sunt femeie. Dar trebuia să plec de acolo! Eram disperată. Apoi, fac o pauză, permițând lacrimilor care amenințau să se verse acum câteva clipe, să vină în sfârșit. Încă sunt.

Bartlett șuieră de vinovăție, privirea lui plutind în sus și în spatele meu, unde Domnul Coadă-de-Cal încă stă. Simt căldura nesimțitului în spatele meu și, ciudat, e bizar de reconfortantă.

*Nu, nu Dre! Fără pasiuni nesănătoase.*

— Întoarce-te de unde ai venit, Draven, îmi șuieră Domnul Coadă-de-Cal în ureche.

— Nu pot, șoptesc, scuturând furnicăturile pe care le-am simțit când mi-a rostit numele și ștergându-mi, în același timp, lacrimile jalnice și inutile.

— De ce nu? întreabă unul dintre ceilalți de la masă – un bărbat înalt, bine făcut, cu păr blond pal. Venind să ia parte la mica noastră conversație, își ia locul în stânga mea.

Ridicând din umeri patetic, mă uit la el.

— Pur și simplu nu pot. Am avut noroc să scap când am făcut-o. Și asta era adevărul.

— De ce fugi? întreabă al treilea tip, un bărbat cu pielea ciocolatie și ochi căprui deschis.

Întorcându-mă, observ că cei trei îmi blochează acum efectiv calea spre marele exterior. M-au prins în capcană și încep să mă simt puțin neliniștită.

*Sunt o străină într-un bar, cu patru matahale musculoase. Pe niciunul nu-l cunosc. Mama ar fi atât de mândră.*

Decid că un pic mai mult adevăr nu poate strica.

— De tatăl meu vitreg. Și de fiul lui – omit să spun.

Ochii gri închis ai Domnului Coadă-de-Cal se aprind de foc. Mușchii cizelați ai maxilarului său proaspăt bărbierit se încleștează.

— Tatăl vitreg? Chicotește. Câți ani ai, doisprezece? Unde e mama ta?

Îmi ridic bărbia în semn de sfidare. Idioții ăștia nu merită să știe nimic despre mama mea.

— E moartă. Acum, dacă mă scuzați, îmi voi vedea de drum.

Dar ei nu se mișcă.

*Gata, unde mi-am ascuns spray-ul paralizant?*

— Domonic, raționează Bartlett. Lasă fata să treacă.

Domnul Coadă-de-Cal clatină din cap abia perceptibil. Îl aud pe Bartlett oftând exasperat în spatele meu și mă încordez pentru orice ar putea urma.

*Deci ăsta e numele lui, huh? Domonic. Era de așteptat ca până și numele lui să fie sexy.*

Privind în jos la mine, Domonic își încrețește fruntea.

— Ce vrea tatăl tău vitreg de la tine? Ești clar destul de mare să-ți trăiești propria viață.

Mă uit urât la el, punând cât de multă gheață pot în ochii mei verzi.

— Nu e treaba ta, acum te rog, dă-te.

În loc să-mi acorde accesul afară așa cum vreau eu, își pune ambele brațe pentru a prinde tejgheaua din spatele meu. Acum, închizându-mă într-o cușcă, sunt o pereche dintre cele mai sexy antebrațe pe care am avut vreodată plăcerea să le privesc. Bronzul auriu al pielii sale se flexează cu mușchi și urmăresc fiecare linie a lor în sus, peste bicepșii săi, până la umerii săi puternici și lați. O urmă de cerneală albastru-neagră îmi face cu ochiul de sub gulerul tricoului său și mă înfior. Imaginea pielii sale fine și goale, acoperită de tatuaje, făcându-mi interiorul să fiarbă și creierul să facă scurtcircuit.

Ducându-mi ochii mai sus, îi arunc o privire rugătoare. Încercând abordarea superioară, de scuze.

— Îmi pare rău că am venit aici și am întrerupt – orice – mică întâlnire aveați voi aici. Îmi pare rău că i-am pierdut timpul lui Bartlett mințind în aplicație. Sincer, am venit aici în speranța unui nou început. Aparent, am ales orașul greșit. Așa că te rog, Domonic, dă-te din calea mea.

Mușchii i se încordează din nou când îi folosesc numele, dar tot nu se mișcă – doar se holbează în jos la mine.

*Rahatul ăsta devine tot mai ciudat pe secundă și acum tot ce vreau să fac e să plec.*

Decid să-l insult – *pentru că, evident, asta va rezolva lucrurile* și spun:

— Vrei să-mi faci rău, Domonic? De aia nu te dai la o parte?

Corpul îi tresare de parcă tocmai l-aș fi pălmuit și eliberează tejgheaua pentru a face un pas mare înapoi. Clătinând din cap, rânjește disprețuitor la mine.

— Haideți, băieți, le spune prietenilor săi. Să plecăm de aici. Apoi, uitându-se înapoi la mine cu cel mai ciudat fel de tristețe în ochi, spune: Ultimul tren pleacă într-o oră. Dacă aș fi în locul tău, aș fi în el.

*Ei bine, nu ești în locul meu, dobitocule!*

Apoi, pur și simplu, cei trei pleacă.

Las aerul să iasă într-un șuierat și vorbesc fără să mă întorc.

— Mersi oricum, Bart.

Am făcut doi pași amărâți când îl aud strigând:

— Stai un pic.

Zâmbesc în sinea mea înainte de a-mi compune trăsăturile și de a-l înfrunta cu privirea unui orfan disperat.

— Da?

Închizând scurt ochii, înjură la adresa sa.

— Probabil că o să-mi iau bătaie pentru asta, dar ce naiba? Îmi zâmbește, ochii sclipindu-i de amuzament. Se întâmplă să am un post liber pentru un barman sexy și un apartament vacant la etaj. Chiria e foarte, foarte ieftină.

Gura mi se curbează într-un zâmbet șiret, entuziasmul clocotind în piept.

— Cât de ieftină? îl tachinez, intrând în joc.

El râde, dând din cap spre mine ca și cum ar spune că mi-am jucat bine cartea.

— Practic gratis.