— În felul acesta, nu te vei mai rătăci pe viitor. Anthony se aplecă mai aproape de sticlă. Ochii lui erau stranii, ca ai unui demon.

— Nu... nu... nu pot să mor... Anne căzu pe podea fără vlagă. Temperatura o forță să se sprijine de ușa de sticlă ca și cum ar fi încercat să tragă aerul proaspăt de afară. Lasă-mă... nu pot să mor... Am încercat să dispar din vizorul tău. De ce m-ai adus înapoi...

Cuvintele ei nu avură niciun efect. Ridică privirea și văzu ochii întunecați și demonici ai lui Anthony holbându-se la ea de sus, ca și cum ar fi încercat să o ucidă!

Anne se ținu de piept de durere în timp ce lacrimile îi curgeau.

— Nu... Îți promit că nu voi mai fugi niciodată. Nu voi fugi. Lasă-mă să ies... nu vreau să mor, nu voi mai încerca să fug...

Acestea fiind spuse, căzu pe podea din cauza lipsei de aer.

Vederea îi devenea încețoșată, dar silueta înaltă și neagră din afara ușii de sticlă era încă la fel de clară ca lumina zilei, ca un demon înfipt în conștiința ei slăbită.

Când umbra neagră îi acapară întreaga vedere, leșină cu lacrimile încă rostogolindu-i-se din colțul ochilor.

Nu de frică, ci pentru că îi era dor de copiii ei...

Dacă ea murea, ce se va întâmpla cu ei? Erau atât de mici...

Anne se trezi din abisul întunericului. Se ridică în capul oaselor în pat, cu teama în ochi. Gâfâia zgomotos, cu transpirația pe frunte.

Murise?

Fu uluită când văzu camera familiară. După câteva secunde, realiză că aceasta era camera în care stătuse.

Cu alte cuvinte, nu era moartă?

Anthony o lăsase să iasă din saună?!

Anne coborî privirea spre mâinile ei și apoi își atinse fața. Nu era de ajuns. Se dădu repede jos din pat pentru a fugi la oglinda din baie.

Când își văzu reflexia perfect sănătoasă în oglindă, scoase un oftat de ușurare.

Chiar dacă nu murise, experiența aproape fatală tot o copleșea.

Anthony fusese mult prea crud!

Anne își riscase viața și mâncase fructe de mare pentru că era sigură că Anthony nu o voia moartă.

Cel puțin nu atât de curând.

Când un prădător își prindea prada, fie o mușca de gât, fie se juca cu ea până își pierdea interesul.

Anthony era din a doua categorie.

Totuși, când a închis-o în saună să o ardă, chiar a crezut că Anthony o voia moartă.

Singurul motiv pentru care a lăsat-o să iasă a fost că ea a promis să nu mai fugă niciodată.

Cât de înfricoșător...

Având ceva în minte, Anne fugi înapoi în cameră să-și caute pașaportul și cartea de identitate, doar pentru a descoperi că nu erau acolo.

Intră în panică, iar lacrimile îi țâșniră. Se simți neajutorată.

Știa că erau la Anthony și că el nu i le va da înapoi.

Fără acestea, cum putea să se întoarcă la copiii ei?

Când a spus că nu pleacă, a fost doar ca să-l oprească...

Singura ei speranță căzu în infern, împingând-o pe Anne spre disperare.

Credea că va fi acasă până azi, alături de copiii ei, că le va îmbrățișa trupușoarele moi, cu miros de bebeluș, auzindu-le vocile copilăroase...

Anne se întinse înapoi în pat, cu ochii înlăcrimați.

În acel moment, îi era dor de copiii ei.

Aștepta să se lase noaptea înainte de a-i suna prin apel video.

Nu putea pleca chiar acum. Nancy trebuie să fie destul de obosită având grijă singură de trei copii.

Anne stătu trează până la două dimineața. Era cam zece dimineața acolo unde erau copiii.

Se dădu jos din pat și se duse să încuie ușa pe dinăuntru. Apoi merse în baie și închise ușa.

După ce se asigură că era închisă bine, își scoase telefonul din lenjerie. Îl porni și o sună pe Nancy. Apelul fu preluat rapid.

Fața îngrijorată a lui Nancy apăru pe ecran.

— Anne...

— Mama!

— Mama!

— Mama!

Înainte ca Anne să poată vorbi, copiii se luptară să vorbească cu ea. Cele trei căpșoare apărură pe ecran, cu ochii lor mari și frumoși privind prin el.

Când le văzu obrajii fragezi, ochii lui Anne se umeziră. Își stăpâni durerea și răspunse:

— Mama e aici. Ați fost cuminți cu Nancy?

— Da!

— Da!

— Da!

— Foarte bine... Anne îi privi pe copii cu dor, iar mâinile ei tremurânde nu puteau decât să atingă ecranul telefonului pentru a compensa absența ei.

— Mama, când te întorci? întrebă fetița cu milă, cu ochii înlăcrimați.

— Mama a zis că se întoarce curând! spuse fiul, cu o voce puternică și temperament, nerăbdător. Își stăpânea lacrimile.

— Zece zile! spuse al doilea fiu cu tristețe. Părea singuratic și avea lacrimi în ochi.

Anne se simți rănită.

Își plecă capul pentru a-și controla sentimentele.

Ridică privirea câteva secunde mai târziu și se forță să zâmbească.

— Mama trebuie să rezolve ceva aici. Odată ce am rezolvat, voi veni acasă, bine?

— Cât durează? întrebă Charlie, unul dintre fii.

Nici Anne nu știa cât durează. Totuși, nu putea să-i lase pe copii să știe.

— Probabil nu mult. Totuși, vă promit tuturor. Vă voi suna video cât sunt plecată, bine?

— Mama... scânci Chloe încet.

— Fiți cuminți, nu plângeți. Voi încerca să mă întorc mai repede, bine? spuse Anne de parcă inima i-ar fi fost străpunsă.

— Oh... acceptă Chloe neajutorată și își trase nasul cu milă.

— În fiecare zi! spuse Charlie.

Anne nu știa dacă îi putea suna în fiecare zi. În schimb, spuse:

— Voi încerca...

— Mi-e dor de Mama... spuse Chris cu tristețe, iar ochii îi erau stinși.

— Și mamei îi e dor de voi toți. Mi-e atât de dor de voi... spuse Anne, stăpânindu-și lacrimile.

Cât își dorea să poată intra prin telefon să-și îmbrățișeze copiii pentru a-i alina. Durerea de a fi separată de copiii ei era insuportabilă.

Deși copiii aveau doar doi ani și nu vorbeau fluent, gândirea lor era peste a celorlalți copii de vârsta lor.

Ea privi fețele celor trei copii. Chloe era versiunea mini a ei însăși, în timp ce Charlie și Chris erau versiunile mini ale lui Anthony.

Asta o făcu și mai neliniștită.

Nu-i iubea mai puțin doar pentru că semănau cu Anthony. Era doar îngrijorată că ar putea fi smulși de la ea.

Anthony nu ar permite niciodată ca femeia pe care o ura atât de mult să aibă copiii lui...

Vorbise cu copiii și îi privise în timp ce luau prânzul.

Copiii de doi ani învățaseră să mănânce singuri.

Mânuțele lor pufoase țineau lingurile în timp ce se hrăneau. Erau atât de adorabili și fermecători.

Groaza prin care trecuse de ieri dispăru instantaneu.

În timp ce îi privea pe copii cu dragoste, simți brusc o mișcare. Tresări speriată.

Ușa de la baie rămase nemișcată.

Și totuși, era ceva sinistru care se prelingea de dincolo de ușă.

Aerul era de obicei sinistru odată cu apariția bruscă a lui Anthony. Nu era nimeni în dormitor. Ochii săi ascuțiți priviră spre baia luminată.