Aud pașii lui Alpha Graham îndepărtându-se pe hol în timp ce părăsește temnița. Ryan își strânge mâna pe gâtul meu, scoțându-și ghearele de lup, ceea ce mă face să schelălăi.

Imediat ce ușa se izbește, Ryan îmi dă drumul la gât și îngenunchează în fața mea. Fața îi este contorsionată de furie. Ochii îi sclipesc în negru pe măsură ce lupul său, Dagger, iese la suprafață.

Mă apucă de umeri, scuturându-mă brutal: — Ce naiba ai făcut să-l înfurii așa tare?

De ce nu mă bate așa cum i-a spus lui Alpha Graham că o va face? Îmi încordez tot corpul, evitând contactul vizual cu el. Tremur atât de tare, încât nici nu mai pot vorbi acum. Gândul că două persoane mă vor bate regulat pentru tot restul vieții mele... pur și simplu nu poate fi real. Nu-i așa?

Cum poate Zeița să permită să se întâmple asta? Vreau să mor. Asta nu e o exagerare. Nu sunt eu dramatică. Te rog, Zeiță, nu lăsa asta să se întâmple. Doar lasă-mă să mor.

Tremur atât de tare încât cad în genunchi. Încep să plâng isteric și creierul meu refuză să mai gândească rațional.

Ryan mă apucă de bărbie și mă forțează să mă uit la el, în ochii săi reci și gri. Se uită la mine îngrozit pentru o clipă: — C-ce s-a întâmplat cu ochii tăi?

Își mută mâinile de la bărbie chiar sub ochii mei. Simt cum palmele îi tremură pe fața mea.

— E-ești vreun hibrid sau ceva?

Tot ce reușesc să fac e să dau din cap că nu, printre suspine. În timp ce neg din cap, simt cum începe să-și apese degetele mari pe pleoapele mele inferioare, obstrucționându-mi vederea.

O, nu, nu, nu, o să-mi scoată ochii.

La naiba! A văzut culoarea violet. O să mă orbcească. Îmi pun mâinile peste ale lui încercând să-l trag deoparte. Mă aud țipând: — NUNUNUNUUUU! OPREȘTE-TE!! Nu-mi scoate ochiii! TE ROOOOG!!!

Pentru doar o clipă, timpul îngheață. Nu vreau să spun că se simte ca și cum timpul stă în loc pentru că sunt în mijlocul unei situații traumatizante. Nu, timpul e de fapt înghețat. Mă rog, înghețat pentru tot, cu excepția mea, ar trebui să spun. O pot simți în aer.

Durează doar o clipă. Trag mâinile lui Ryan de pe fața mea cu ușurință. Privirea de furie combinată cu confuzie a rămas înțepenită pe fața lui. Lângă el, o muscă este suspendată în aer. Secundarul ceasului s-a oprit pe peretele din spatele lui. Picături de apă nu au terminat de căzut, lăsând stropi în formă de umbrelă în bălțile de pe podea.

Ce... naiba? M-a auzit Zeița Lunii? A avut milă de mine? M-a lăsat să mor?

Mă uit înapoi la Ryan cu ochii larg deschiși. Mâinile mele strălucesc în violet. La fel de repede cum s-a oprit, timpul pornește din nou. Ryan începe să țipe și se împinge departe de mine. Dosul palmelor lui, acolo unde mâinile mele îl atingeau, sunt roșii și umflate.

Mă uit în jos la mâinile mele. Sunt normale din nou, nu strălucesc în violet. Serios acum, ce naiba tocmai s-a întâmplat?

Închid ochii strâns, așteptând ca Ryan să se răzbune.

— Dacă spui cuiva, te omor, îmi spune el la ureche. Apoi mă lovește cu pumnul în stomac, scoțându-mi aerul din plămâni.

Îi aud pașii alergând pe hol, apoi ieșind pe ușă. Nu știu cât timp stau așa, dar când deschid în sfârșit ochii, răsuflu ușurată.

Mă sprijin de pat încă o vreme, plângând, tremurând și încercând să-mi recapăt suflul. Nu m-a rănit? Sigur se întoarce. Miros aerul, dar mirosul lui a dispărut. Ascult cu atenție, dar nu se aud sunete în alte părți ale temniței. Sunt singură.

— Zeiță, mulțumesc că m-ai salvat. Mulțumesc, spun cu voce tare, doar în caz că miracolul pe care tocmai l-am trăit a fost datorită ei.

Mă simt epuizată, dar încep să mă simt mai calmă. Ok, Kas, concentrează-te. Trebuie să pregătesc cina pentru haită sau Alpha Graham mă va găsi și mă va ucide. Nici asta nu cred că e o exagerare. Chiar dacă aș încerca să fug, fie el, fie Ryan m-ar găsi înainte să pot ieși de pe teritoriu. Cred că m-ar ucide cu adevărat în acest moment. Apropo de asta, era doar o chestiune de timp până când Ryan se întorcea să mă bată măr, așa cum i-a spus tatăl lui.

Trag adânc aer în piept de câteva ori și mă impun să merg pe hol să mă spăl la chiuvetă. Îmi stropesc fața cu apă rece și mă uit în oglinda jegoasă. Ambii mei ochi sunt violet pur acum. Șuvițele argintii încep să-mi acapareze părul. Nu e ca părul unei persoane bătrâne. E un alb-argintiu care aproape sclipește, chiar și în lumina slabă a temniței. Atât de ciudat, n-am nicio șansă să mă obișnuiesc cu noul ăsta aspect.

Mă întorc în cameră și mă îmbrac în colanți și un tricou. Îmi pun șapca de baseball pe care mi-a dat-o Diane, trăgând cozorocul jos ca să-mi ascund ochii. Pe tot parcursul cinei, primesc priviri ucigașe de la Alpha Graham. Mă asigur că țin ochii în pământ ca să nu vadă culoarea. Ryan se uită urât la mine cu fiecare ocazie. După cină, durează mai mult decât de obicei să aprovizionez cămările pentru că cine a făcut-o cât am fost la spital habar n-avea ce face.

E mult trecut de miezul nopții când mă prăbușesc în pat și închid ochii. 20 iunie, mă gândesc. E ultima zi de școală. Mă rog, pentru alți oameni, nu pentru mine. Nu ai nevoie de educație ca să gătești și să aprovizionezi cămări, cuvintele lui Alpha Graham îmi răsună în urechi. Încă o zi obișnuită pentru mine, presupun. Mă complac în autocompătimire o vreme înainte să mă rostogolesc și să încerc să adorm. Sunt aproape adormită când aud o voce de femeie.

— Bună!

Mă ridic repede în picioare, uitându-mă peste tot să văd cine ar putea fi. Sunt singura din cameră. Scot capul pe hol și privesc în jur, dar nu e nimeni nici acolo.

— Bună? șoptesc tare pe hol.

— Of, Kas. Ăsta nu e un comportament demn de un războinic. Adună-te odată, mă ceartă vocea. Realizez că vocea vine din interiorul capului meu.

— E-ești lupul meu? întreb ezitant, îngrijorată că am înnebunit.

— Sunt. Numele meu este Elexis. Poți să-mi spui Lex.

— O, Elexis. Te-ai trezit cu o zi prea târziu. Alpha-ul nostru tocmai ne-a transformat într-o sclavă acum mai puțin de douăsprezece ore. Nu mai avem nicio cale de scăpare acum. Simt cum îmi dau lacrimile.

Îi explic totul. Cum Alpha mi-a ucis tatăl, cum Luna m-a pus să trăiesc în temniță, bătăile, totul. Plâng în hohote pe tot parcursul povestirii.

— Sunt aici acum, Kas. Nu-ți face griji. Suntem un copil al Zeiței Lunii. Suntem un războinic. Ceea ce înseamnă că suntem puternice. Vom trece peste asta.

— Lex, mai devreme, când mâinile mi s-au făcut mov și l-au ars pe Ryan. Ai fost tu?

— Oarecum. Ai fost tu, dar trezirea mea a ajutat la activarea puterii tale. Îți pot explica mai multe mai târziu. Culcă-te acum.