Mia era epuizată. Picioarele o dureau de la statul în picioare ore în șir, capul îi pulsa din cauza fluxului nesfârșit de clienți exigenți, iar sufletul i se simțea stors după încă o zi în care se prefăcuse că nu-i pasă.

Casa Lounge forfotise în seara asta, iar tot ce își dorea acum era să prindă următorul autobuz spre casă, să se târască în pat și să se roage ca mama și frații ei să fie plecați de acasă. Nu le putea face față astăzi — nu cu dramele lor, cu judecata lor și cu reamintirea constantă a numelui de care voia cu disperare să scape.

Stătea în stația de autobuz, strângându-și geanta cu putere, privind cum treceau farurile, unul după altul. Aerul nopții era răcoros, briza jucându-se cu șuvițe din părul ei.

Gândurile îi fură întrerupte de torsul unui motor. Mia își ridică privirea, tresărind, în timp ce o mașină sport neagră și elegantă încetini până la oprire în fața ei. Farurile o scăldară într-o lumină orbitoare. Miji ochii, făcând un pas în spate, gata să o ia la fugă dacă era necesar. Nu ieșea niciodată nimic bun din mașinile scumpe care opreau pentru oameni ca ea.

Ușa se deschise, iar din mașină coborî Alexander Blackwell.

Miei i se opri respirația în gât.

Nu era doar chipeș; era devastator de chipeș. Impunător, cu umeri lați, o față sculptată ca a unui zeu grec și o aură de încredere care cerea atenție, Alexander Blackwell era întruchiparea enigmei despre care se vorbea. Prezența lui era copleșitoare, genul de prezență care îți tăia respirația înainte să-ți dai seama.

Se sprijini nonșalant de mașină, cu privirea ațintită asupra ei de parcă ar fi avut tot timpul din lume.

— Hei, spuse el, cu vocea netedă și presărată cu o notă de aroganță.

Mia clipi, nesigură dacă creierul îi juca feste. Se uită în spatele ei, de două ori, sigură că trebuia să fie altcineva căruia i se adresa. Cu siguranță, „un Blackwell” nu putea să vorbească cu ea.

— Vorbesc cu tine, Turner, zise el, rânjind arogant.

Mintea i se goli. Tot ce putu să facă fu să se bâlbâie.

— P-poftim? Cu mine?

— Dap.

Mia își strânse geanta mai tare. Se uită la el de parcă tocmai ar fi anunțat că cerul e verde.

— De ce... de ce vorbești cu mine?

Rânjetul lui se adânci și apoi, fără avertisment, spuse:

— Ieși la o întâlnire cu mine.

Mia înlemni. Cuvintele o loviră ca un tunet. Auzise bine? Clipi rapid, așteptând poanta, dar fața lui rămase serioasă, chiar amuzată.

— Ce? reuși ea să îngâne gâtuit. T-tu ai iubită.

Alexander ridică din umeri, băgându-și mâinile în buzunare.

— Nu mai am. Ne-am despărțit. Verifică știrile, Turner.

Modul relaxat în care o spuse o făcu să simtă că pășise într-o realitate alternativă. Mintea ei se chinuia să țină pasul.

— Nu înțeleg, spuse ea, cu vocea tremurândă.

— Cât?

Mia clipi din nou.

— Ce?

— Am întrebat, cât costă să ieși la întâlniri cu mine?

Îi luă o secundă să proceseze cuvintele lui. Îi căzu falca pe măsură ce realiză despre ce era vorba.

— Tu... tu vrei să mă plătești ca să ies la întâlniri cu tine?

— Poate, spuse el pe un ton nonșalant, de parcă ar fi discutat despre vreme.

— De ce? întrebă ea, ridicând vocea confuză. Nici măcar nu-mi știi numele!

— Știu destule, Turner.

Doamne! Ura când i se adresa așa.

Mia simți furie sub epuizare. Mâinile i se strânseră în pumni pe lângă corp.

— Nu, spuse ea ferm.

Alexander ridică o sprânceană.

— Poftim?

— Am spus nu.

Își înclină capul, sincer surprins.

— De ce?

Mia se holbă la el, nevenindu-i să creadă.

— Ce vrei să spui, de ce? Nici măcar nu mă cunoști. Nu ai mai vorbit cu mine până acum. Și acum vrei brusc să—ce?—să mă cumperi pentru întâlniri? Când tocmai te-am văzut ieri cu iubita ta...

— Să nu-mi spui că mă urmăreai, Turner, zise el, rânjetul revenindu-i.

— Ți-ai dori tu, se răsti ea.

— Crede-mă, asta nu poate face parte din dorințele mele, spuse el rece. Ochii îi sclipeau de amuzament. — Zi-ți prețul, Turner.

— Am spus nu! scuipă ea cuvintele, cu voce fermă. Nu poți pur și simplu să cumperi oameni ca să iasă la întâlniri cu tine. Nu sunt interesată.

Rânjetul lui Alexander pieri pentru o fracțiune de secundă. Făcu un pas mai aproape, prezența lui fiind copleșitoare în timp ce o privea de sus.

— Ești o Turner, spuse el, coborând tonul. Încetează să te comporți de parcă ai avea vreo urmă de mândrie.

Pieptul i se strânse, furia clocotind în ea.

— Te rog, lasă-mă în pace, spuse ea printre dinți.

El făcu un pas în spate, rânjetul revenindu-i ca o mască.

— Trei întâlniri. Cinci mii, pentru fiecare.

Miei i se măriră ochii.

— Ce?

— M-ai auzit. Gândește-te bine la asta, Turner.

Și, uite-așa, se întoarse, urcă în mașină și demară, lăsând-o acolo, fără grai, cu gândurile învălmășindu-se într-un haos.

— Ce naiba?