Aidan a plecat capul când a auzit asta, iar priveliștea lui din acel moment o durea pe Lilac atât de tare. Nu-i venea să creadă că acesta era bărbatul pe care îl așteptase în tot acest timp, perechea ei, sufletul ei pereche... cineva cu care trebuia să-și petreacă restul vieții.

— Bătălia a fost atât de intensă. Nu vei putea să înțelegi, din moment ce nu ai fost acolo. Maxilarul lui Aidan s-a încordat când i-a spus lui Lilac ce a trebuit să îndure în timpul războiului. — M-am simțit singur și tu nu ai fost acolo.

— Deci, primul lucru care ți-a trecut prin minte a fost să găsești o altă femeie cu care să te culci?! Lilac și-a ridicat vocea, rănită profund de scuzele lui penibile. Îi spunea, în esență, că a lăsat acea femeie însărcinată doar pentru că nu suporta să fie singur și să-și țină bărbăția în pantaloni.

— Lilac! A ridicat și Aidan vocea, dar nu avea niciun argument valid pentru a-i contrazice afirmația. — Nu înțelegi cum mă simt! Nu tu ai fost cea care a luptat cu acei lycani! Nu știi cum e să fii cu un pas mai aproape de propria moarte!

O lacrimă a scăpat din ochii lui Lilac când a auzit asta. Nici măcar nu-și cerea scuze pentru ce făcuse. Încerca să-și justifice acțiunile și voia ca Lilac să vadă lucrurile din punctul lui de vedere, ca să-l poată înțelege.

Dar cu ea cum rămânea?!

— Te-am așteptat, încercând să învăț cum să fiu o Luna perfectă pentru tine când te vei întoarce. Am vrut să te fac mândru de mine. Lilac și-a șters brutal lacrimile de pe obraji. — Și eu am fost singură. Te-am vrut alături de mine. În fiecare zi și noapte, m-am rugat pentru întoarcerea ta în siguranță, ca să putem fi din nou împreună. Nici măcar o dată nu mi-a trecut prin minte că aș putea găsi un alt bărbat care să umple golul absenței tale.

Aidan a scrâșnit din dinți. Vederea lui Lilac plângând cu atâta amărăciune îl umplea de durere. Legătura de pereche încă funcționa între ei. Putea simți durerea pe care Lilac trebuia să o suporte, o putea simți în sângele lui; simțea cât de mult își rănise cealaltă jumătate. Vocea îi tremura la fiecare silabă, pentru că îi era greu să-și stăpânească emoțiile.

— E diferit, Lilac. Aidan a clătinat din cap. — Nu înțelegi. Situațiile noastre sunt diferite.

Și totuși. Încă nu-și ceruse scuze.

Lilac a scrâșnit din dinți, privindu-l pe Aidan cu neîncredere. — Nici măcar nu ți-ai cerut scuze pentru ce ai făcut, Aidan, iar eu stau aici gândindu-mă că, cel puțin, îți pare puțin rău pentru mine.

Aidan a părut surprins, nu se gândise la asta. Era atât de ocupat să se apere și se simțea atât de tensionat, știind că greșise, încât instinctul său primar fusese să o facă pe Lilac să-l înțeleagă.

— Lilac, eu... s-a bâlbâit el ușor. — Îmi pare rău.

Cuvintele au sunat atât de ieftin pentru Lilac când, în sfârșit, le-a rostit. — Nu-ți pare rău, Aidan, nu regreți. Cuvintele tale sună a gol.

— Lilac. Aidan a făcut un pas mai aproape și i-a apucat mâinile strâns. — Lilac, putem găsi o cale de ieșire din asta... putem fi în continuare împreună.

Lilac și-a îngustat ochii. Avea o presimțire care îi spunea că nu-i va plăcea orice ar ieși din gura lui Aidan acum.

— Ce vrei să spui?

Aidan avea o expresie complicată pe față când a vorbit din nou. — Putem fi în continuare împreună... a repetat doar ce spusese, și asta a fost de ajuns pentru Lilac.

I-a dat mâinile la o parte și l-a fulgerat cu privirea. — Dacă crezi că voi accepta așa ceva, nu te poți înșela mai amarnic, a spus ea ferm, printre dinți.

Și înainte ca Aidan să mai poată spune ceva, Lilac s-a întors și a fugit de el. S-a abținut să nu plângă în hohote, în timp ce muzica puternică se auzea în depărtare, unde oamenii încă sărbătoreau întoarcerea războinicilor de pe câmpul de luptă.

Dar chiar acum, Lilac jelea moartea legăturii pe care o împărtășea cu perechea ei.

Vroia să-l respingă pe Aidan, dar inima ei nu putea suporta respingerea chiar acum. Nu fusese niciodată într-o durere atât de mare ca în acest moment.

Și pentru restul săptămânii, Lilac a stat în dormitorul ei; abia ieșea, și de fiecare dată când Aidan venea să o vadă, găsea mereu ușa încuiată.

Doar Luna Jasmine, Alpha James și câțiva dintre prietenii ei mai apropiați știau despre ce se întâmplase, în timp ce restul oamenilor se întrebau despre femeia care se agăța mereu de Aidan.

— Lilac, nu mai fi tristă... i-a vorbit Aria cu blândețe. Era prietena apropiată a lui Lilac, se cunoșteau de când erau mici și erau încă la orfelinat. — Hai să ieșim, te vei simți mai bine dacă participi la festivități. Aria i-a atins ușor corpul, încercând să pară veselă, deși se simțea atât de rău pentru Lilac.

Cum putea perechea cuiva să facă ceva atât de oribil precum ceea ce îi făcuse Aidan?

— Nu vreau să mă simt mai bine, Aria. Vreau să dispar. Lacrimile i-au scăpat din nou din ochii frumoși, părul lung îi era ciufulit, deoarece încetase să mai aibă grijă de ea de câteva zile. Arăta de parcă îl jelea pe Aidan, deși bărbatul se întorsese în siguranță în haita lor.

— Nu fi așa, Lilac. Hai să ieșim să ne plimbăm puțin, în seara asta va fi o petrecere pentru a-i întâmpina pe cei din haita lycanilor.

Da. Haita lycanilor avea să fie aici cel puțin o săptămână, deoarece liderul lor urma să semneze un tratat de pace cu ceilalți cinci Alpha.

Cei cinci Alpha veniseră ieri și acum nu mai trebuiau decât să aștepte venirea Alpha-ului Lycan și a oamenilor săi.

Chiar în acel moment, Luna Jasmine a bătut la ușă, iar Aria a deschis.

— Lilac. Vreau să-ți arăt rochia pe care o vei purta la petrecerea din seara asta. Cred că te vei simți mai bine dacă vei participa.