Ploaia torențială o udă pe Daisy până la piele, lăsând-o să se simtă pierdută în timp ce privea spre bifurcația drumului din față. Realiză că nu avea unde să meargă.

În momentul următor, ploaia păru să se oprească brusc. Daisy se întoarse și îl văzu pe majordom ținând o umbrelă pentru ea. O licărire de speranță îi traversă privirea când întrebă:

— Domnule Lyons, părinții mei v-au cerut să faceți asta?

După un moment de tăcere, Jaycob Lyons răspunse:

— Domnișoară Daisy, ei sunt încă supărați pe dumneavoastră. Odată ce se vor calma, vă vor aduce acasă.

Daisy zâmbi neajutorată, incapabilă să se mai amăgească. Apoi, găsi o carte de vizită în buzunar — era de la acel bărbat.

*****

Jumătate de oră mai târziu, un taxi opri în fața lui Daisy. Fără să-i acorde atenție, ea stătea ghemuită la pământ, desenând cu un băț mic pe sol.

— Urcă, porunci o voce.

Când geamul mașinii coborî, Daisy îi văzu chipul chipeș. Se ridică în picioare, o senzație de furnicătură urcându-i din tălpi, ceea ce o făcu să se ghemuiască la loc, schimonosindu-se.

Văzând asta, Emery se încruntă și întrebă cu o notă de nemulțumire în voce:

— Daisy Cooke, m-ai chemat să te iau, și acum că sunt aici, de ce stai ghemuită acolo? Renunțase la o comandă în valoare de zeci de milioane de dolari pentru ea, doar pentru a o găsi făcând pe inabordabila.

Daisy, simțindu-se nedreptățită, replică:

— Am stat ghemuită prea mult timp și mi-au amorțit picioarele. Se părea că toată lumea credea că ea era nerezonabilă, lucru pe care îi era greu să-l înțeleagă.

În timp ce își masa gleznele și încerca să se ridice în picioare, o mână mare se întinse brusc, sprijinind-o și luând-o prin surprindere.

Emery, simțindu-se nerăbdător din cauza încăpățânării ei, își îndulci tonul când îi întâlni ochii înlăcrimați.

— Lasă-mă să te ajut să urci în mașină.

— Mă descurc singură, replică Daisy, împingându-i mâna. Când încercă să meargă, amorțeala din picioare o făcu să se poticnească și să cadă în brațele lui.

Emery, amuzat de îmbrățișarea ei bruscă, o tachină:

— Nu e de mirare că nu ai vrut ajutorul meu.

Daisy se înroși ca focul. Îl împinse pe Emery și sări într-un picior înainte. Totuși, nu putu să sară în taxi din cauza șasiului înalt. În acel moment, o pereche de brațe puternice o cuprinseră din spate, ridicând-o și așezând-o în mașină.

Daisy privi inexpresiv cum Emery închise portiera și apoi se așeză lângă ea. Iritată, întrebă:

— Cine a zis că poți să mă iei în brațe?

Emery ridică o sprânceană și întrebă:

— Nu așteptai să fac asta stând nemișcată? Daisy insistă:

— Nu.

Emery o privi fix, ca și cum ar fi spus o minciună. Frustrată, Daisy se lăsă pe spătarul scaunului, refuzând să mai vorbească.

Emery, observându-i obrajii umflați de supărare, fu tentat să o atingă pe față. Totuși, se abținu.

Hainele lui Daisy erau ude leoarcă. Aerul cald din mașină o făcu să-i clănțăne dinții și declanșă un strănut. Emery opri căldura și se uită la ea, întrebând:

— Cum ai ajuns într-un asemenea hal?

Daisy rămase tăcută, iar Emery nu insistă, deoarece nu era deloc curios.

În timpul unei pauze la semafor, el îi aruncă haina lui. Fără să-i pese de mirosul de tutun care persista pe haină, ea se înfășură în ea; căldura corpului său rămasă în țesătură o făcu să se simtă mai caldă.

Brusc, Daisy se gândi la ceva.

— Cum mi-ai știut numele? întrebă ea.

— L-ai menționat când ai sunat, răspunse el.

— Am făcut-o? Daisy se simțea puțin amețită și nu-și putea aminti ce spusese.

Emery dădu din cap afirmativ. De fapt, în momentul în care părăsise hotelul, obținuse informațiile despre Daisy.

Daisy nu stărui asupra acestui aspect. Mintea ei era un haos, iar pleoapele îi deveneau tot mai grele.

*****

Daisy avu febră, iar dubla trădare în dragoste și prietenie nu făcu decât să o facă să se simtă mai rău. Dură trei zile înainte de a ceda în sfârșit, lăsându-i pe îngrijitori ușurați. Dacă febra nu ar fi scăzut, Emery i-ar fi concediat pe toți.

Daisy zăcuse în pat timp de trei zile, simțindu-se dureroasă pe tot corpul. În cele din urmă, se ridică să exploreze casa. Avea un decor modern. Cele trei dormitoare și sufrageria erau toate păstrate foarte curate.

Brusc, se auzi vocea lui Emery.

— Mă voi ocupa mâine. Amână încă o zi. Era îmbrăcat în haine de casă gri-argintii, stând lângă fereastra de la podea până la tavan, cu o mână în buzunar, emanând un aer de nonșalanță.

Când o văzu pe Daisy, închise telefonul.

— Te simți mai bine? întrebă el.

— Mult mai bine, răspunse ea.

— Ai fost pe perfuzii zile întregi și nu ai mâncat nimic. E niște ovăz pe masă. Du-te și mănâncă, sugeră el.

Daisy dădu din cap, simțindu-se înfometată. După ce termină un bol mic de ovăz, simți că revine la viață. Nu se putu abține să nu arunce o privire spre Emery, care emana un aer de eleganță în fiecare mișcare. În acel moment, simți că această cameră modestă nu era demnă de el.

Deși nu se simțise bine în ultimele zile, era conștientă că el avusese grijă de ea. De-a lungul vieții sale, el fusese singurul, în afară de Barbara, care stătuse lângă ea când fusese bolnavă. Dintr-o dată, se simți împăcată cu acea noapte.

Îngrijorată, Daisy întrebă:

— Ai amânat multă muncă pentru mine zilele astea, nu-i așa?

— A fost gestionabil, răspunse el.

— Sunt aproape revenită la normal. Nu trebuie să stai acasă în fiecare zi să ai grijă de mine. Du-te la muncă și nu te lăsa concediat de șeful tău, îl îndemnă ea, amintindu-și că era asistentul CEO-ului de la Potter Group.

Grupul Potter era o corporație multinațională, iar CEO-ul era mereu ocupat. Ca asistent al său, Emery trebuie să fi avut multe pe cap în mod regulat. Se odihnise trei zile, și dacă continua să se odihnească, l-ar putea supăra pe CEO. Cel mai important, Daisy nu voia să fie singură cu el în fiecare zi.

— Asta nu se va întâmpla, o asigură el. La urma urmei, nimeni nu îndrăznea să-l concedieze pe asistentul CEO-ului.

Emery îi privi fața. Abia după ce umflătura se retrase, realiză cât de frumoasă era. Era ca o floare delicată care avea nevoie de îngrijire. Inima îi tresări în timp ce spuse cu o voce profundă:

— Ceea ce am spus în ziua aceea rămâne valabil. Te-ai hotărât?

Schimbarea subiectului o luă prin surprindere.

— Ce ai spus? întrebă ea.

— Ar trebui să ne căsătorim, spuse Emery.