Vittoria

Râsetele pieriseră. La fel și muzica.

Tot ce mai rămăsese era haosul, vocile răcnite, scrâșnetul pantofilor pe marmură și, undeva în mijlocul acestei nebunii, geamătul stins al Carmelei, care mi-a frânt inima.

Am alergat mai repede decât puteam gândi, cu tocurile țăcănind pe podeaua netedă, roșul rochiei mele fulgerând prin fața chipurilor îngrozite și a paharelor de șampanie vărsate, pe