Mirosul mă lovește înainte chiar ca ușa să se închidă în urma noastră — fumuriu, savuros, bogat. Mă opresc o jumătate de secundă, apoi îi zâmbesc larg lui Jaxon.

— Grătar coreean? spun eu, aproape fără suflare.

Mă privește de sus, cu gura arcuită într-un zâmbet mic, strâmb. — Îți place?

— Îl ador, spun eu. Adică, la modul cel mai serios, îl ador.

Restaurantul e plin, fremătând de energie — grupuri