Transpirația rece i se scurgea pe fața brăzdată de lovituri a lui Silas Croft, în timp ce ticăitul ceasului mecanic deșteptător îi răsuna în urechi. Îngenuncheat pe covorul de pluș al propriului său birou opulent, temutul lider interlop simțea gustul unei frici autentice pe care nu o mai experimentase de peste douăzeci de ani. Timp de decenii, condusese asociațiile ilegale întinse din Riverdale cu o mână de fier, zdrobindu-și rivalii și reducând la tăcere pe oricine îndrăznea să i se împotrivească. Era prădătorul suprem care insufla teroare în toți cei pe care îi întâlnea, un om al cărui simplu nume impunea respect și groază. Acum, privind fix în țeava mortală și fumegândă a pistolului lui Jaxon Reed, acea groază înghețată i se încolăcea strâns în stomac.

Acești doi intruși tineri erau letali, o cu totul altă specie de pericol. Pătrunseseră direct în fortăreața lui și îi scoseseră din luptă pe cei mai buni executanți ai săi.

Înghițind gustul metalic al sângelui, Silas se forță să adopte o expresie calmă și stăpână pe sine. Trebuia să preia controlul înainte ca situația să-i scape și mai mult din mâini.

— Cine sunteți? întrebă el precaut, cu o voce aspră, dar măsurată. Dacă ați venit aici pentru bani sau teritorii, putem discuta. Stabiliți-vă prețul. Am destule din ambele. Nu v-am jignit pe niciunul dintre voi.

Dante Thorne ignoră rugămintea. Întoarse spatele liderului interlop îngenuncheat, îndreptându-se agale spre acvariul masiv, luminat, încastrat în peretele biroului. Lumina albastră arunca umbre lungi și stranii de-a lungul încăperii, luminând profilul tăios al lui Dante. Privea absent la peștii exotici care alunecau prin coralii artificiali.

— Numele meu este Dante Thorne, se prezentă el încet, pe un ton aflat într-un contrast izbitor și straniu cu focurile asurzitoare de armă de mai devreme. Ai dreptate. Nu m-ai jignit pe mine direct. Dar i-ai jignit pe cei dragi mie.

Mintea lui Silas alerga nebunește, rotițele sale mentale măcinând în timp ce își cerceta memoria vastă cu victime, debitori și rivali în căutarea numelui Thorne. Nu i-a venit nimic în minte.

— Acum zece ani, continuă Dante, pe un ton metodic și fără grabă. Voiai o anumită bucată de pământ. Îi aparținea unui veteran pensionat care a refuzat să o vândă. Ai confiscat-o oricum. Ți-ai pus oamenii să-i rupă piciorul, l-ai aruncat într-un șanț urât mirositor și l-ai lăsat acolo să moară.

Dante se întoarse de la sticlă. Lumina ambientală i se reflectă în ochi, făcându-i să pară două cioburi gemene de gheață. Vocea lui coborî la zero absolut. — Acel veteran este tatăl meu adoptiv.

Piesele puzzle-ului se îmbinară cu o bufnitură, iar realizarea îi trecu prin minte lui Silas. Teroarea înghețată care îi paralizase inima se evaporă într-o clipă. Liniile tensionate de frică de pe fața lui se transformară într-un rânjet feroce și hidos pe măsură ce procesa revelația.

— Acum îmi amintesc! exclamă Silas cu voce tare, scoțând un râs aspru, ca un lătrat, care răsună batjocoritor în camera tăcută. Deci tu ești acela! Nu ești nimic mai mult decât fiul adoptiv al acelui ticălos bătrân, Arthur Mercer.

Se ridică din genunchi, scuturând praful de pe pantalonii săi croiți la comandă, ignorând arma ațintită a lui Jaxon. Panica sa anterioară dispăruse fără urmă. Presupusese că Dante era un asasin de elită trimis de un sindicat rival formidabil sau vlăstarul vreunei dinastii politice de neatins. Dar asta? Ăsta era doar puștiul lui Arthur Mercer. Un nimeni. Un veteran de armată sărac și impulsiv, înarmat cu un pistol nefolositor și cu zero sprijin politic.

Silas și-a șters sângele de pe gură cu degetul mare. Aroganța sa tiranică obișnuită îi reveni în forță, umflându-și pieptul în timp ce îl privea pe Dante de sus.

— Am auzit că bătrânul te-a trimis în armată, și-a bătut joc Silas, cu un zâmbet crud, disprețuitor, contorsionându-i buzele. Am crezut că poate ai crescut și ai devenit un om de temut, cineva suficient de nemilos încât să mă provoace cu adevărat. În schimb, ești doar un puști nesăbuit.

Făcu un pas încrezător înainte, rânjind cu dispreț la țeava întunecată a pistolului. — Ascultă sfatul meu, puștiule. Pune jucăria aia deoparte și pleacă din biroul meu chiar acum. Lasă-ți în urmă unul dintre picioare drept compensație pentru această mizerie și îți promit să tratez această intruziune ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată.

Ochii lui Silas se îngustară cu răutate. Se lăsă în față, coborându-și vocea într-o amenințare aspră și veninoasă. — Altfel, printr-un singur ordin, îți pot garanta că tu și întreaga familie Mercer nu veți supraviețui ca să vedeți zorile zilei de mâine.

— Ți-e frică de moarte? întrebă Dante pe un ton degajat, înclinându-și capul ca și cum s-ar fi interesat de vreme.

Jaxon se mișcă instantaneu. Păși în spațiul personal al lui Silas și aținti pistolul direct spre centrul frunții liderului interlop. Metalul fierbinte pluti la câțiva milimetri de pielea sa, purtând duhoarea prafului de pușcă ars.

Silas pufni zgomotos, neimpresionat de amenințarea iminentă. — Bineînțeles că îmi este frică. Dar ție? Pur și simplu nu ai curajul să apeși pe trăgaci.

Își deschise brațele larg, făcând un gest spre imperiul vast aflat dincolo de ușile sale de mahon. — Haide. Împușcă-mă. Îți este ușor să o faci chiar acum. Dar ține minte un lucru. Am trei mii de subordonați loiali care ocupă în prezent această clădire și străzile din jur. Am legături profunde, de nepătruns, atât cu autoritățile legale, cât și cu lumea interlopă a acestei provincii. Omoară-mă, și vă semnați propriile condamnări la moarte.

Silas râse, batjocorind încercarea nesăbuită și prost plănuită de răzbunare a lui Dante. — În lumea asta, e nevoie de mult mai mult decât o singură armă și aspirații naive pentru a te răzbuna. Crezi că furia ta îndreptățită te face zeu?

Îndreptă un deget gros și manichiurat spre pieptul lui Dante, cu ochii ieșiți din orbite de o superioritate maniacală. — Ești neajutorat. Acum zece ani, l-am distrus pe acel bătrân. I-am luat mijloacele de trai și i-am zdrobit oasele. Și ce poți face în privința asta? Nimic. Poți doar să înduri. Trebuie să-ți reții lacrimile și să suferi în tăcere. Acea diferență uriașă de autoritate este ceea ce-i desparte pe țăranii de pe stradă de cei cu adevărată putere.

Auzindu-și șeful cum își afirmă dominația, huliganii supraviețuitori din încăpere și-au recăpătat curajul. S-au ridicat târâș de pe podea, ținându-se de rănile sângerânde, și au început să arunce insulte hidoase la adresa lui Jaxon și a lui Dante, promițând o răzbunare brutală.

Jaxon și-a încrețit sprâncenele. Mușchii maxilarului său i se zbăteau. Degetul îi tremura pe trăgaci, simțind mâncărimea de a pune capăt bălmăjelii arogante odată pentru totdeauna și de a împrăștia creierii lui Silas pe biroul de mahon.

Dante a ridicat o mână, oprindu-l pe Jaxon cu un gest subtil și fluid. Doar îl privea pe liderul interlop sângerând și fanfaron cu un sentiment de amuzament blând și batjocoritor.

— Ești cu adevărat atât de încrezător în puterea ta? întrebă Dante, cu tonul presărat cu un umor întunecat și tăcut.

Silas a oferit doar un zâmbet disprețuitor, trufaș. Se culca pe laurii miliardelor sale de dolari și pe sprijinul său politic provincial de neatins. Stând acolo, înconjurat de oamenii săi aflați în plină recuperare, se simțea cel mai superior om din întreaga lume. Un rege de neatins privind de sus spre niște țărani de stradă nesemnificativi.

— Mă bucur că te simți astfel, aruncă Dante cuvintele cu lenevie, făcând un pas înapoi spre centrul încăperii și inspectându-și manșetele imaculate.

Verifică ceasul mecanic așezat lângă amprentele însângerate ale lui Silas de pe birou. — Mai ai exact două minute.

Ochii lui Dante au devenit reci și prădători, fixându-se asupra lui Silas cu o privire necruțătoare, terifiantă, care a îndepărtat toată bravada rămasă a liderului interlop. — Fă tot ce poți. Folosește-ți conexiunile vaste. Profită din plin de presupusa ta autoritate și de toată acea putere despre care tocmai ne-ai ținut o predică.

Făcu un gest spre telefonul negru și greu de pe birou. — Să vedem cine te poate salva cu adevărat. Dacă poți fi salvat, vei trăi. Dacă nu poți... vei muri.