Elena îl apucă pe Declan de mână. "Încă îți mai negi insomnia?"

Realizând că fusese păcălit, Declan nu se înfurie, ci doar se simți ușurat. "Atâta timp cât ești bine. Dar nu mă mai speria așa niciodată. Ai nevoie de odihnă." Vocea îi era încărcată de îngrijorare.

"Nu mai ocoli întrebarea. Ce se întâmplă?" insistă Elena.

Declan oftă: "Nu știu. A început recent. Am crezut că mă pot descurca singur.