Hazel

„O să-ți împletesc părul. Va fi mai greu să fii recunoscută, mai ales cu șapca”, spune Maya în timp ce mă piaptănă.

„Am nevoie de o tunsoare”, mormăi eu. Părul îmi ajunge cam cu două degete mai jos de umeri. De obicei îl țin până la nivelul umerilor.

„Arată frumos așa. Mersi că-l iei și pe Milo azi. E atât de entuziasmat.” Ea începe să-și împletească degetele magice prin părul meu. Nu mi-l împletesc niciodată pentru că, la fel ca în cazul majorității femeilor, părul meu e neascultător cu mine. Pentru May, însă, se va împleti singur ca niște panglici.

„M-am gândit că și lui Leo s-ar putea să-i placă.” Îi dădusem un mesaj lui Declan pentru un bilet în plus și se ocupase de asta. Hobbs mi le-a înmânat ieri. Nu i-am mai văzut pe frați și nici pe mama lor la casă de când am vorbit cu Declan. Doar la singurul curs pe care-l avem împreună, dar abia dacă îmi aruncă o privire. Ceea ce nu-i deloc surprinzător. Sunt încă aceeași Hazel. Doar că le invadez casa în fiecare zi.

Maya lucrează în această după-amiază, când este programat meciul. Îmi atinge ușor urechea înainte să vorbească. Asta mă face mereu să fiu atentă.

„A menționat Femeia-Dragon la câte zile de sâmbătă va trebui să renunți ca să ai grijă de Leo?”

„Nu. Mi-e teamă să întreb. M-am uitat pe programul echipei de hochei Barons și au doar câteva meciuri sâmbăta după acesta, până în ianuarie. Desigur, s-ar putea să fie nevoie să stau cu el din cu totul alt motiv.”

Hobbs mi-a spus că Eleanor Mercer iese sâmbăta la cumpărături și la brunch cu prietenele ei. Ocazional, și la meciuri de pickleball. Nu-mi pot imagina femeia transpirând decât la un curs de Pilates extrem de pretențios. Îmi amintește de mama aia din filmul Jurnalul. Căsătorită pentru bani, care-i privește pe ceilalți de sus, probabil că va organiza un bal de debutante unde le vor fi prezentate fiilor ei tinere bogate și potrivite. Tinere care, cu siguranță, vor fi trecut deja printr-o selecție riguroasă a candidaturilor pentru a li se stabili adecvarea.

Oricum, ce naiba cumpără femeile bogate în fiecare weekend? Mereu m-am întrebat asta. Poate că mama lui Leo nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor și de-asta nu este implicată. Sau poate că și-a dat seama ce-i poate pielea lui Eleanor și a fugit mâncând pământul. Dar și-a lăsat fiul în urmă...

„Haaazzzyyy...” Vocea răbdătoare a lui May ajunge la mine, iar eu îmi reconcentrez atenția asupra ei.

„Scuze. M-am pierdut un minut.” Face un gest către părul meu, ca una dintre acele modele de la emisiunea Prețul corect. „Arată grozav, May.”

„Lasă-mă să-ți aduc șapca. Presupun că îți poți pune hanoracul înainte să intri pe stadion”, murmură ea. Aseară, în timpul serii fetelor, mi-a mărturisit că nu este deloc un fan al jobului meu în general. A înțeles că banii erau prea buni ca să refuze o astfel de oportunitate, la fel ca și programul. Leo a fost un alt bonus imens.

„Ai grijă cu oamenii ăștia, Hazel.” Îmi așază șapca pe cap. Este de culoare albastru-ciel, pentru a se asorta cu tricourile albastru-pal și argintiu ale echipei. Hanoracul meu e de un gri pal, cu litere albastre care scriu „Ice Barons”.

Își ridică geanta, înainte să-l îmbrățișeze pe Milo de rămas-bun.

„Spor la muncă”, strig după ea. „Măcar o să fie plictisitor și nu te va scoate din zona ta de confort.”

„Tot ce am sperat vreodată de la un loc de muncă. Încearcă să te distrezi, Hazel.” Îmi rânjește și pleacă.

„Distracție, încercând să evit a fi observată la un mare eveniment sportiv al școlii... da, foarte distractiv.” Milo mă privește de pe canapea în timp ce-mi iau lucrurile, ca să ne îndreptăm spre reședința Mercer. Un SUV alb, enorm, stă parcat pe aleea circulară din fața ușii principale.

Parchez pe locul meu obișnuit, în timp ce Milo zice: „Uh oh...”

Dinspre bancheta din spate. Întorc capul, zărindu-l pe Declan Mercer stând acolo, într-un costum gri deschis. Brațele îi sunt încrucișate și are o expresie iritată. O să devină asta o temă pentru casa asta? Uriași care stau pe alee cu brațele încrucișate?

Cobor din mașină, amintindu-mi că nu mușcă. Îl ajut pe Milo să-și desfacă centura de siguranță. El mă ține de mână în timp ce ne apropiem de cel pe care îl credeam doar iritat și îmi dau seama că e, de fapt, un șarpe furios, pregătit să atace.

„Milo, ușa este deschisă. Poți să intri și să-i găsești pe Hobbs și pe Leo în camera de joacă”, îi spune Declan blând.

„Hazel?” Mă trage de mână, iar eu mă uit în jos la el, dând din cap.

„Du-te. Vin și eu imediat.” Îi ofer un zâmbet pe care nu îl simt absolut deloc.

Amândoi ne uităm la el cum aleargă înăuntru. Întorc capul spre Declan, observând că el rămâne cu privirea ațintită spre ușă. Fără să se uite la mine, vocea sa rece lovește ca un bici ascuțit.

„Nu ai înțeles că trebuia să fim la stadion la 11? Nu să fii tu aici la 11. Am trecut ora 10:30 pe instrucțiuni ca să pot vorbi ceva cu tine. I-am trimis pe frații mei înainte pentru a evita ca toți să dăm cu ochii de Lawson.”

Mă chinui disperată să-mi amintesc cuvintele de pe plicul cu biletele noastre. Parcă îl și văd. Mă crispez pe măsură ce conștientizez că am dat-o de gard complet.

„Eu... îmi pare rău. Am văzut 11 și mi-am întipărit asta în memorie. Eu... o să ai probleme?” întreb ultima parte extrem de încet.

El își întoarce, în cele din urmă, capul spre mine, cu fața rece și impasibilă. „Când se termină meciul, zăboviți pe locurile voastre. Lui Leo îi place să iasă pe gheață odată ce s-a eliberat complet. Mă voi întoarce de la vestiare când va putea face asta. Știe că nu trebuie să spună cine sunt la meci.”

„Chiar îmi pare rău. Am sfeclit-o.” Chiar așa făcusem. Am ieșit din rutina mea și nu am citit instrucțiunile de două ori.

„Nu se va mai întâmpla.” Nu mi-a răspuns la întrebarea legată de probleme. Îmi ridic privirea doar până la nodul cravatei sale bleumarin.

„Ai grijă de Leo.” Acestea fiind zise, urcă în SUV și pleacă.

Intru în casă și îi găsesc pe băieți alături de Hobbs, care mă întâmpină la ușa camerei de joacă. Îmi oferă un zâmbet plin de compasiune, înainte de a anunța că prânzul va fi gata în cincisprezece minute. Expresia mea facială trebuie să fie destul de grăitoare.

„Hazel! Uite! Tati mi-a cumpărat asta.” Vine în fugă ca să-și arate tricoul albastru-deschis cu numărul 11 de un argintiu lucios, având forma unor țurțuri de gheață.

„Uau. Este un tricou grozav. Joci și tu astăzi?” îl necăjesc, iar el îmi îmbrățișează picioarele râzând.

„Nu, Hazel! Ești o prostuță. Sunt prea mic. Tati e 11.” Arată din nou spre număr, iar eu râd de el.

„Eu credeam că are douăzeci...”

Leo dă din cap cu atâta seriozitate. „Nu, tati are douăzeci și trei de ani. Ziua lui e în decembrie.”

Milo decide să se alăture și el acum. „Tăticul meu are douăzeci și șase de ani. Ziua lui este în august. A mea e în iunie.”

„Se va întoarce acasă cu câteva zile înainte de Ziua Recunoștinței, Milo. Nu-ți face griji.” Cunosc privirea aia de pe fața lui.

„Mersul la colindat pentru Halloween este săptămâna viitoare. Hazel și mătușa Maya mă vor duce pe mine. O să fiu Batman”, spune Milo cu mândrie.

„Eu o să fiu Dark Vader”, adaugă Leo.

Milo se încruntă. „Se zice Darth Vader.”

„Milo, las-o baltă”, îl avertizez, în timp ce le fac semn să mă urmeze. „Prânzul.”

Se contrazic întruna despre care bomboane sunt cele mai bune și care supererou ar primi cele mai multe. Pot urmări cu ușurință schimbările lor complete de subiect. De-asta creierul meu funcționează mai bine cu copiii. Ei trec de la o idee la alta, cu orice le trece prin minte, la fel ca mine. Trebuie să fiu precaută săptămâna aceasta. În primele zile după ciclu, mă pot concentra excelent datorită nivelului mai ridicat de estrogen din corpul meu, îmi amintesc explicațiile psihiatrului. Și asta a fost cu câteva zile în urmă. Dar acum, când nivelul atinge un punct critic de minim, am de obicei cele mai mari dificultăți în a mă menține pe drumul cel bun. Am nevoie de toate trucurile mele ca să fiu normală. Deja i-am încurcat programul lui Declan.

„Leo, ce se întâmplă dacă tăticul tău întârzie la antrenamentul de hochei?” întreb eu încet, în timp ce mâncăm.

Hobbs face o pauză doar de o secundă, dar o surprind, din moment ce mă uit fix la insigna pe care o poartă pe guler. Lucruri mărunte, trebuie să mă concentrez asupra micilor detalii ca să mă ajute uneori.

„Trebuie să patineze ture de teren sau să facă flotări. Sau trebuie să aștepte pe banca de rezerve la meci.” Stomacul mi se strânge ca un ghem. Împing farfuria, incapabilă să mai mănânc vreo îmbucătură.

Hobbs o împinge ușor înapoi spre mine. Se apleacă, șoptind: „Domnul Declan este foarte important pentru echipă, Hazel. Va fi bine și sub nicio formă într-un meci mare cum e cel de azi, Wyatt Lawson nu-l va obliga să stea pe tușă o întreagă repriză.”

„Meciul începe la 2, nu, Hobbs?” verific eu încă o dată, neavând încredere în memoria mea.

„Da. Îți voi aminti eu să plecați. Ar trebui să plecați devreme, ca să ajungeți la locurile voastre fără ca mulțimea să dea peste acești doi.” Îmi zâmbește cu bunătate. „Pot să văd că te lupți cu anumite lucruri. Fii sigură, Hazel, că sunt aici să te ajut cu orice ai nevoie.”

„Îți mulțumesc. Eu... nu am întotdeauna toate țiglele pe casă, Hobbs”, îi mărturisesc. În mod ciudat, știu că pot avea încredere în el.

Aprobă din cap. „Nu voi spune nimic, Hazel. Rămâne între mine și tine. Leo te iubește, iar eu ador lumina pe care ai readus-o în zilele lui.”

Ia farfuriile băieților. Credincios cuvântului dat, vine să ne caute la ora 1 pentru a putea pleca.

Eram pe cale să opresc alarma telefonului, când a bătut la ușa camerei de joacă.

„Două minute să strângeți totul, băieți.”

Ne grăbim și plecăm. Întind mâna după hanorac și îl arunc pe mine, în timp ce așteptăm ca poarta să se deschidă. Nu voi uita articolul acesta de îmbrăcăminte, ca să înrăutățesc lucrurile pentru Leo.

La patinoar, ne găsim ușor locurile. Sunt deja oameni aici gata de începere. Iau rucsacul pe care mi l-a întins Hobbs. Are apă și gustări. Ne-am oprit deja la baie din pură precauție.

„Hazel, cât mai e?” mă întreabă Leo și pot să văd deja plictiseala clocotind în el.

„Cincisprezece minute. Hai să jucăm un joc. Ce văd cu ochii mei. Milo, tu ești primul.” Milo se implică imediat.

Leo se entuziasmează când vede jucătorii intrând. Începe să sară în sus și în jos, făcând cu mâna. Mă întreb dacă va vorbi despre faptul că sunt familia lui. Ar trebui să-l țin tăcut? La naiba, Hazel, n-ai întrebat asta...

Se așază pe banca echipei lor. Mă uit cum arbitrul se îndreaptă spre cercul din mijlocul gheții și cum jucătorii ies pe teren. Nu suntem în secțiunea pentru studenți, ceea ce nu mă surprinde. Sunt multe cupluri de vârstă mijlocie în preajma noastră, unii cu copii. Ne vom integra bine aici.

„Lennox este portarul”, ne informează Leo, în timp ce îl privim îndreptându-se spre poartă, purtând numărul 33. Inima mi se strânge când îl văd pe Declan rămânând așezat pe bancă, în timp ce restul jucătorilor se pun în mișcare.

Gavin, Donovan, Brantley Vane și Kendall Young patinează pe gheață, iar Donovan și Gavin se îndreaptă spre arbitru.

Din fericire, Leo este enciclopedia mea personală de hochei, pentru că tot ce știu eu despre hochei este că patinează pe gheață cu niște bâte și folosesc un puc.

„Donovan sau Gavin vor merge la cercul pentru angajament pentru a prinde pucul.”

„Mă bucur că știi atâtea, Lolo, pentru că eu nu știu nimic despre jocul ăsta.”

Îmi zâmbește atât de dulce, privind în sus spre mine. „Te ajut eu, Hazel.” Îi ciufulesc părul cu afecțiune.

Mă uit surprinsă cum arbitrul dă drumul obiectului circular și negru, iar ei se luptă pentru el. Ca niște pui alergând toți după același vierme e gândul nepoftit care mi se formează în minte, dar pe care îl alung numaidecât.

„Declan a dat de belea. E pe bancă.” Arunc o privire spre ceas după cuvintele lui Leo. Din vina mea...

„E căpitanul, joacă mereu.”

După cinci minute, îl văd pe Declan ridicându-se, iar Kendall iese de pe teren, în timp ce Declan intră. Aproape că poți simți schimbarea din ambele echipe în momentul în care patinele lui ating gheața. I-am văzut chipul când era pe bancă. Intensitatea cu care urmărea; o puteam simți de la locul meu.

„Ei îi spun Avalanșa. Uită-te.” Vocea lui Leo e plină de mândrie.

Cealaltă echipă are pucul, iar doi dintre ei îl flanchează pe tipul care îl împinge spre Lennox. Declan zboară pe gheață și trece ca un plug direct printre ei. Când iese dintre cele două uniforme roșii, văd că are pucul și se îndreaptă cu viteză spre portarul advers. Zboară în timp ce echipa cealaltă se chinuie să-l prindă. Donovan este lovit din plin în timp ce aleargă și el, dar abia de se clatină.

„Ei îi spun lui Donovan Cărămida de Gheață”, spune Leo, cu ochii sclipind intens de entuziasm.

Îl lovește violent înapoi pe celălalt tip, dărâmându-l la pământ. Declan înscrie și Leo sare în sus, strigând. Îl văd cum își întoarce capul pentru o clipă spre noi, în timp ce Leo și Milo strigă după el. În restul meciului, descopăr că reușesc să fiu atentă. E într-un ritm rapid și mereu e ceva de urmărit. Creierul meu zburdalnic îl ascultă pe Leo și se pare că e capabil să țină minte o parte din lucruri. Nu spune niciodată cuvântul tati sau unchiu', ceea ce mă intrigă pentru o secundă, înainte să pierd șirul gândurilor.

Toată arena este în picioare în ultimele treizeci de secunde. Meciul este la egalitate, iar cei din echipa Ice Barons au pucul. Mă trezesc în picioare ținându-mi brațele în jurul fiecărui băiat, în timp ce ei stau pe scaunele lor ca să poată vedea. Înscriu și arena erupe în urale. Răsună o sirenă, iar Leo țipă pentru ei.

„S-a terminat, Hazel! Au câștigat!”

Chiar și inima mea bătea nebunește de anticipare și râd la Milo, care își strigă și el bucuria.

Rămânem pe loc în timp ce oamenii pleacă. Băieții discută despre meci, iar eu stau și îi privesc. Ne decidem să ne mutăm mai aproape de gheață imediat ce s-a eliberat aproape complet. Echipa adversă a plecat, iar frații Mercer lipsesc și ei. Băieții se mută la sticla de protecție arătând către ceva de pe gheață. Primesc un mesaj de la Declan, în timp ce așteptăm.

Ne vedem afară, la intrarea echipei. Este pe partea stângă a arenei, sub semnul Dr. Pepper. Leo nu poate veni pe gheață astăzi. Trebuie să mă întâlnesc cu Antrenorul.

Mă crispez la asta, știind că probabil este din cauză că l-am făcut să întârzie. Îi explic lui Leo, iar el este prea fericit ca să fie supărat.

Găsim indicatorul și mai vedem câțiva oameni zăbovind acolo. Mai mult grupiste obsedate, dar zăresc și o altă familie acolo. Poate a lui Kendall Young. Sunt câteva bănci, dar nu vreau să mă apropii atât de mult. Milo și Leo recreează câteva dintre mișcările de hochei pe care le-au văzut.

Cincisprezece minute mai târziu, Brantley Vane iese pe ușă agale. Părul lui este încă umed și e îmbrăcat în treningul albastru-deschis cu logo-ul lor. Îmi trag gluga peste șapcă, nedorind să mă recunoască. Se îndreaptă spre grupistele alea. Leo alege tocmai acel moment să mă strige pe nume și îi văd capul cum se întoarce încet în direcția mea. Îmi feresc privirea spre Milo, dar este prea târziu. Antrenorul Lawson se apropie și el de ușa de ieșire. I-am zărit capul în interiorul tunelului.

Vocea lui se aude brusc de lângă noi. „Micuța molie vine la meciuri. Nici măcar nu trebuie să mă duc eu la vânătoare.”

Are acel zâmbet neplăcut, care nu-i ajunge până la ochi. Îmi dă fiori pe șira spinării.

Mă întorc pe călcâie să plec, dar e prea rapid. Mă înșfacă dureros de braț și mă rotește înapoi cu fața spre el.