Acum vreo două săptămâni, am fost să-mi fac un control medical complet. Alonzo voia să fie sigur că sunt sănătoasă și... pură — ar fi trebuit să mă fi futut cu un dildo. Poate că asta l-ar fi făcut pe sadicul ăla să-și piardă interesul pentru mine și n-ar mai fi fost în încurcătura asta acum. Cât am fost la spital, mi s-a făcut o injecție care mă va împiedica să rămân însărcinată în următoarele șase luni. Alonzo voia să aștepte până când îi dădeam un fiu. Ha! De parcă l-aș fi lăsat vreodată să mă atingă.

Lysander mă poate fute zilnic și nu voi rămâne însărcinată. Și cu puțin noroc, înainte să se termine cele șase luni, voi fi *departe* de Vesper City. Nevrând să mai vorbesc despre copii, schimb subiectul. — Ai spus că pot ieși doar cu permisiunea ta. El dă din cap. — *Nu* voi fi o prizonieră. Alonzo a încercat aceeași porcărie și am fugit.

— Credeam că ai fugit pentru că nu voiai să te căsătorești cu el.

— Asta n-are nicio legătură.

Lysander se apleacă în față, cu coatele sprijinite pe birou. — Crezi că te va lăsa să pleci, pur și simplu? Că nu te va căuta? Dacă impun reguli, o fac doar pentru protecția ta. Și lasă-mă să-ți pun un lucru foarte clar în vedere, Aria: ți-am oferit multe șanse să scapi de mine, dar, ca întotdeauna, ai fost prea încăpățânată ca să asculți. Acum că știu ce gust ai și am simțit căldura pizdei tale, nu te voi lăsa *niciodată* să pleci. Poți încerca să fugi, dar te asigur că n-o să-ți placă ce se va întâmpla când te voi prinde. Îmi oferă un zâmbet de lup, dându-mi de înțeles că i-ar plăcea urmărirea.

Ispita de a-mi da ochii peste cap este mare, dar mă abțin. Nu este prima dată când Lysander susține că nu mă va lăsa niciodată să plec. A susținut că mă iubește, doar pentru a-mi frânge inima la scurt timp după aceea. Sunt atât de bucuroasă că nu i-am spus niciodată ce simțeam pentru el. Acum, acele sentimente au dispărut de mult. De-a lungul anilor, am învățat că bărbații nu sunt de încredere și că singura persoană care nu mă va dezamăgi niciodată sunt eu însămi. Am lucrat mult cu mine și îmi place să cred că sunt o femeie puternică, independentă. Chiar dacă în acest moment depind de Lysander pentru protecție. Totuși, asta nu va dura mult, fiindcă până la urmă voi găsi un alt plan. În scurt timp, voi fi departe de locul ăsta infestat de duci și lorzi, care distrug totul în calea lor.

Faptul că sunt fiică de duce m-a învățat o lecție foarte valoroasă: fă-i pe bărbați să creadă că ești supusă și ascultătoare, apoi lovește când se așteaptă mai puțin. — Pot să adaug și eu clauze în contract?

— Cum ar fi?

— Mă plictisesc repede. Dă-mi vin, cărți și un laptop, iar eu nu-ți voi încălca niciodată regulile.

Lysander pare surprins de cererea mea. La ce se aștepta? Să-i cer o armă sau ceva de genul ăsta?

— O să văd ce pot face. Se bate cu palma peste picioare. — Vino încoace.

Și așa începe jocul. Un joc în care doar unul poate fi învingător. Iar eu mă voi asigura că voi câștiga. Voi minți, voi înșela și mă voi vinde ca o curvă. În cele din urmă, îi voi frânge inima lui Lysander așa spun cum a făcut-o și el cu a mea, înainte de a dispărea pentru totdeauna.

Îmi pun poșeta pe birou. Chiar se întâmplă asta. Cu ultima fărâmă de demnitate pe care o mai am, mă ridic cu grație și merg calmă spre Lysander, nevrând ca el să știe cât de emoționată sunt.

Mă trage pe genunchii lui, cu spatele la pieptul lui. Brațul lui stâng se încolăcește în jurul taliei mele. — N-ai nicio *idee*... geme el, fără să termine ce avea de gând să spună. Sub mine, îl simt cum se întărește. — Te potrivești perfect în brațele mele. De parcă ai fi fost făcută pentru mine.

— Să nu-mi spui că tu crezi în toate prostiile astea cu suflete pereche, pufnesc eu.

— Cine știe? Poate că sufletele pereche chiar *există*.

Mă face să mă foiesc pe genunchii lui, cu umărul stâng sprijinit acum de pieptul lui. Colonia lui, aceeași pe care o folosește încă din liceu, îmi gâdilă nările. Încerc să-mi distrag atenția privind pe fereastra din fața mea. Compania înființată de bunicul lui Lysander este aproape de granița invizibilă care împarte orașul în două — o jumătate guvernată de duci, cealaltă de lorzi. Nu am mai fost niciodată în această parte a orașului. Liceul la care am fost era chiar pe graniță, dar de atunci a devenit exclusiv pentru „cetățenii obișnuiți”. Experimentul pe care îl propuseseră Bătrânii ambelor organizații a eșuat. Ducii și lorzii nu vor cădea niciodată de acord asupra lucrurilor.

Lysander îmi prinde bărbia între degetul mare și cel arătător, obligându-mă să-i întâlnesc privirea. Pentru o clipă, arată exact ca tânărul pe care l-am întâlnit în prima mea zi de liceu.

Privirea îi coboară pe buzele mele. — Câți alții te-au mai sărutat în afară de... Își încruntă sprâncenele. — Cum îl chema, Gideon?

E rândul meu să mă încrunt. — Gideon?

— Era un duce și era în aceleași clase de istorie și literatură ca tine.

Imaginea unui adolescent înalt și slab îmi vine în minte. — Stai! Tu crezi că l-am *sărutat* pe Gideon Lockwood?

— Nu ai făcut-o? Mâna lui liberă se așază pe talia mea.

— De ce să mă mai obosesc să-ți explic adevărul când este evident că nu mă crezi? Cine ți-a spus asta, oricum?

Lysander își trece degetul mare peste buza mea inferioară. — Beatrix mi-a spus-o în aceeași zi în care m-ai respins a doua oară. Să spun că am fost furios e puțin spus.

Deodată, totul capătă sens. — Și de asta ai futut-o și mi-ai trimis pozele alea cu tine și ea în pat? Pentru că ai crezut că l-am sărutat pe Gideon? Îmi îngustez ochii. — Să nu-mi spui că de asta l-ai lovit cu pumnul la petrecerea de la piscină.

— Ce poze? Nu ți-am trimis niciodată nicio poză. Și l-am lovit pentru că se dădea la tine. Poate că aș fi plecat, dar apoi și-a pus brațul după umerii tăi și mi-am pierdut mințile. Nimeni nu se atinge de ce este al meu și mai rămâne în viață. Gideon a fost norocos că a scăpat doar cu un maxilar rupt.

Dacă Lysander nu-mi trimisese niciodată pozele, atunci Beatrix o făcuse de pe telefonul lui. Oricum, nu mai contează. Faptul că am văzut acele poze m-a distrus. De atunci, nu am mai avut încredere în niciun bărbat. Apoi, când l-a lovit pe Gideon la una dintre petrecerile colegilor mei de clasă, înainte de a mă târî într-o cameră, am cedat. Mai ales că a încercat să mă sărute. I-am tras o palmă atât de tare, încât m-a durut palma zile întregi. Am spus multe lucruri dureroase în acea zi, dar nimic nu a durut mai tare decât să-l văd petrecându-și timpul cu Beatrix pentru tot restul acelui an școlar în timp ce mă ignora pe mine. Beatrix se lăuda în fața mea cu sexul minunat pe care ea și Lysander îl făceau, de fiecare dată când ne întâlneam.

Degetul lui mare continuă să-mi mângâie buza inferioară.

— Nu am fost niciodată a ta, Lysander. Nici măcar acum n-ar trebui să facem asta. Suntem dușmani. Îți amintești?

Tatăl meu și tatăl lui Lysander au avut unele probleme în trecut. Din păcate, nu știu prea multe despre asta. Mama știa, dar a murit înainte să-mi poată spune.

— Dușmani sau nu, ai fost a mea din clipa în care te-am văzut. Te-am lăsat să pleci atunci doar pentru că nu erai pregătită pentru tipul de viață pe care îl are o Lady. Își coboară capul, cu vârful nasului atingându-l pe al meu. — Câți te-au sărutat înainte de mine?

— Nu te privește, ripostez eu.

— Te înșeli, Amara. Tot ceea ce faci este treaba *mea*. Iar când îi voi găsi pe toți cei care au comis sacrilegiul de a-ți săruta buzele, le voi smulge gurile și limbile.